Ţoapa (cîteva definiţii)

19 martie 2014   Tema săptămînii

1) Cum aţi defini ţoapa/neamul prost?
2) Ce mîrlănie vă irită cel mai mult?
3) Ce ţopenie aţi făcut / vă imaginaţi că aţi putea să faceţi.

● Marius CHIVU

1) Neamul prost este cel care fie te face să regreţi că sînteţi rude, fie cel care te face să te bucuri că n-ai nimic în comun cu el. Neamul prost este cel care te face brusc să fantazezi că eşti Greuceanu şi-l arunci în tăriile cerului. Sau măcar Omul Invizibil.

2) Aproape toate, de la scuipatul pe jos, vorbitul tare la telefonul mobil şi răhăţirea cîinilor pe alei, pînă la şpagatul în direct la televizor, gramatica proastă, plagiatul doctoratelor şi cererile de graţiere.

3) Am făcut şi eu mai multe, dar vă asigur că mi-a fost ruşine de fiecare dată. Mai puţin atunci cînd dau muzica tare de tot, deşi vecinul de jos (către care bate subwoofer-ul) mi-a explicat destul de clar, şi în repetate rînduri, că nu agreează dialogul tobelor lui Bonham cu basul lui John Paul Jones. (Bine, el nu s-a exprimat chiar aşa!) 

● Stela GIURGEANU

1) Un ciucure strident, sclipicios, cumpărat din piaţă pe post de jucărie de pisici, asortat cu mîndrie unei rochii de seară haute couture.

2) Familiaritatea excesivă, cînd nu este cazul.

3) Cum, de fiecare dacă cînd sînt martora unor manifestări jenante, grobiene şi de prost gust, paralizez, mă îngrozesc şi prefer să nu privesc, e posibil să fi închis ochii şi la propriile ţopenii. 

● Andrei MANOLESCU

1) Cred că sînt atît de multe variante mai grosolane sau mai subtile ale neamului prost şi atît de multe neamuri proaste în jurul nostru, încît mi-e foarte greu să dau o definiţie cuprinzătoare prin care să nu discriminez vreunul dintre soiuri. În mare, cred totuşi că neam prost e ăla pe care nu-l interesează şi nici nu respectă regulile locului în care se află.

2) Mă enervează nespus cînd cineva mă apucă de cot sau mă atinge cumva, crezînd că astfel mă poate convinge mai uşor de adevărurile sale (mai ales dacă e bărbat). Mă enervează uşor (dar se întîmplă destul de des) cînd cineva mi se adresează cu domnu’ Andrei.

3) Uneori, cînd sînt la volan în plin trafic bucureştean, mi se întîmplă să mai zic cîte una-alta. 

● Matei MARTIN

1) E greu să enumeri toate însuşirile neamului prost. Cum virtuţile sînt mult mai puţine decît viciile, e mult mai uşor să defineşti neamul prost prin opoziţie cu „neamul bun“.

2) E o mîrlănie mică şi, în aparenţă, inofensivă, dar mi se petrece tot mai des. Oamenii nu mai ştiu să spună „bună ziua“, „mulţumesc“ şi „la revedere“.

3) Uneori mi se întîmplă – chiar şi în public – să diluez vinul roşu cu apă. Ba, o dată, am comis una şi mai şi: mi-am turnat pepsi în vin. 

● Ruxandra MIHĂILĂ

1) Ţopimea, de orice sex, te împresoară cu perfidie şi şiretenie nătîngă, în dorinţa evidentă de a te anihila, prin vorbă ţipată, ghiont agresiv, privire de sus în jos a dispreţ flegmatic. Îşi parchează monştrii sacri în mijlocul drumului, căci, vezi bine, ei trebuie ocoliţi cu sfîntă grijă, îşi plimbă cîinii pe singura potecă accesibilă după viscol, îşi plimbă vizoanele în cadenţă de soldat sovietic eliberator, iar degetele poartă ştanţate caratele prostului gust, afişat cu ostentaţie, cu convingerea fermă că e unica formulă de convieţuire socială demnă de urmat.

2) Agresivitatea de orice fel, afişată cu ostentaţie.

3) Regret ţopenia bunului-simţ. 

● Adina POPESCU

1) N-am prea cunoscut neamuri proaste sau, mă rog, cel puţin în ultimii ani am încercat să le evit. Nu le mai pun la socoteală pe cele de pe stradă, din tramvai sau de la coada la Poştă, oameni pe care nu poţi să-i eviţi, însă poţi să-i ignori.

2) Ca fază, îmi amintesc acum de o întîmplare cu un amic care nu avea unde să stea în Bucureşti, m-am oferit să-l găzduiesc pentru o noapte în garsoniera în care locuiam şi a plecat peste trei săptămîni. După prima, a cerut şi o cheie. Sau de un altul care a venit în vizită în aceeaşi garsonieră, a scos din sacoşă o pîine şi un salam şi a început să mănînce ca în gară, fără să se gîndească să-mi ceară nici măcar o farfurie. I-o fi fost omului foame… Din fericire, astfel de lucruri nu s-au mai petrecut de mult.

3) În general, am bun-simţ, uneori chiar exagerat, aşa că mîrlăniile celorlalţi, chiar şi cele mici, mă calcă pe nervi. E adevărat că nu mă dau în vînt nici după oamenii excesiv de manieraţi, sînt caraghioşi şi uneori snobi. 

● Iaromira POPOVICI

1) Inadecvată. Cred că inadecvarea ar fi principala ei caracteristică. După care ostentaţia.

2) Lauda de sine. Oameni pe care-i vezi cu ochiul liber cum sînt, dar ei turuie despre sine cu totul altceva. Ipocrizia: îţi spun una în faţă, şi apoi, cum ai plecat, te foarfecă.

Mai puţin, la alt nivel: ostentaţia locuinţelor gen muzeu, ale căror „exponate“ ţi le bagă pe gît, vrei, nu vrei, cînd îi vizitezi. Descălţatul la uşă şi privirea de vultur ca nu cumva să murdăreşti parchetul ori carpeta. Atenţia excesivă pentru o vestimentaţie „adecvată“ – altfel, dacă te îmbraci mai simplu, eşti taxat drept sărăntoc. Tratarea mizerabilă a subalternilor ori a menajerelor.

3) Vorbitul „buruienos“ şi ţipatul. Nu mi le imaginez, le-am practicat cu diverse ocazii, nu m-am putut abţine şi cred că sînt semne de mitocănie evidentă. Băgatul în faţă în anumite ocazii, forţarea notei, mai ales cînd era vorba de copilul meu, „ca să nu sufere“. Greşit şi aici. Tendinţa către kitsch-ul dulce în propria locuinţă: adun animale de pluş şi îngeraşi de toate felurile... 

● Matei PLEŞU

1) Particularul care cotropeşte generalul. Periferia care năpădeşte centrul. Idiosincrasia extrovertită, invazivă. Inadecvarea ofensivă, stridentă, năvalnică, de preferat, cu o componentă vizuală: ţopenia se vede, sare în ochi, e o arătare. Dacă ţopenia ar purta nume de culori, ca alte maladii (friguri galbene, porfirie, moartea neagră), s-ar chema „ţîfnă roz“.

2) Cei care se tem de curent – afecţiune (închipuită, mă încăpăţînez să cred) răspîndită, culmea, mai ales în ţările „calde“, sudice, meridionale (ca şi un anumit tip de ţopenie). Neamul prost înfofolit, pe care, vară-iarnă, cald-răcoare, îl trage curentul şi care se repede să închidă orice fereastră, chiar şi în spaţii publice, fie că-i vorba de tren, autobuz, maşină mică, sală de curs, de sport sau de aşteptare. Pe scurt, ţoapa care te lasă fără aer; la propriu.

3) În copilărie, rîdeam uneori cu mîna la gură, ca o ţaţă. Mai tîrziu, am provocat, îmbătat de furie, cîteva scandaluri în public. Mi-au plăcut, de-a lungul vremii, cîteva ţoape (sexy) şi cîţiva mîrlani (simpatici). Şi îmi imaginez că mi-ar plăcea să stîlcesc în bătaie tot felul de bad guys. 

● Ana Maria SANDU

1) Pentru mine e personajul care are senzaţia că lumea a fost creată doar pentru el/ ea. N-o să-i pese niciodată că îi deranjează pe ceilalţi şi se va purta ca atare. Te va privi de la înălţimea jeep-ului său alb, impecabil, cu roţi mari şi puternice, cu care, dacă ar vrea, te-ar putea strivi ca pe o furnică. Dacă n-o face, ar trebui s-o iei ca pe un favor.

2) Mă irită situaţiile în care dau peste tot felul de oameni în vreo cîrciumă care se poartă ca şi cînd ar fi la ei în sufragerie. Vorbesc tare, aplaudă, rîd într-un fel care mă scoate din minţi. Vecinii prea prietenoşi care mă asaltează cu o familiaritate incredibilă. Bătutul pe burtă şi trasul de şireturi.

3) Mi s-a întîmplat să nu mai răspund la nişte mesaje/mail-uri. Am ales o tăcere simbolică în locul unei explicaţii clare. De cele mai multe ori am revenit. 

● Dan STANCIU

1) Alfabetic, ţoapa se defineşte prin litera ţ, care îi însoţeşte acţiunile şi îi susţine substanţa. O ţoapă (sau un ţopîrlan, la bărbaţi) e ţanţoşă, dar făţarnică. Ţine la aparenţe şi, în consecinţă, se înţoleşte ţipător sau pestriţ, ca să fie mai cu moţ. E petrecăreaţă, preţuind ţuica şi ţambalul, adică viaţa. În soţietate, ţîfna şi nesimţirea îi sînt braţe. S-a proţăpit la înălţimea şanţului, de unde guiţă înţelept despre eleganţa din coteţe. Pentru o ţoapă, frumuseţea e ceva drăguţ (din porţelan), cu danteluţe, fundiţe şi glanţ – de preferinţă, o ţărăncuţă şi un ţărănuş îmbrăţişîndu-se la portiţă.

2) Gălăgia.

3) Iertat să-mi fie, dar n-am asemenea amintiri sau năzuinţe. 

● Mircea VASILESCU     

1) + 2) + 3) Străduţa pe care mi-am petrecut primii zece ani din viaţă era într-un cartier de la marginea Ploieştiului (acum nu mai e, s-a demolat tot în vremea comunismului şi s-au construit blocuri). Fostă mahala pe la 1920-’30, se ridicase treptat, amestecînd micuţa burghezie interbelică (prăvăliaşi şi meseriaşi) cu „elemente“ ale industrializării socialiste. Domnu’ Manu era şofer şi venea acasă cu camionul „Steagul Roşu“ de la întreprindere. Doamna de alături, pensionară, fusese croitoreasă de lux în „vechiul regim“. Nenea Ionel era responsabil la o staţie PECO, iar două case mai încolo stătea un căpitan de miliţie. Pe strada şi în mediul acesta am auzit pentru prima dată ce înseamnă „neamuri proaste“ şi am reţinut aşa: nişte oameni care nu-şi văd de treabă, n-au relaţii bune cu vecinii, nu răspund la salut (sau răspund îngăimat şi din vîrful buzelor), nişte oameni ai căror copii înjură şi se poartă urît cu alţi copii, aşa încît părinţii noştri nu ne lăsau să ne jucăm cu copiii lor. Eu asta am reţinut că ar însemna „neamuri proaste“. 

● Luiza VASILIU

1) + 2) Neam prost e taximetristul care te-ntreabă unde mergi, înainte să te lase să te urci la el în taxi, neam prost e funcţionara care te umileşte ţipînd la tine prin ferestruica ghişeului cînd te duci să-ţi plăteşti impozitele, neam prost e şoferul care te claxonează cînd eşti pe trecerea de pietoni, neam prost e orice individ care, plasat în faţa unei alegeri (bun-simţ sau măgărie), face alegerea greşită.

3) Partea mai puţin bună e că sîntem cu toţii neamurile proaste ale cuiva. Asta înseamnă că, inevitabil, am fost şi noi mitocani, mai mult sau mai puţin intenţionat. În ce mă priveşte, ştiu sigur că am fost măgăriţă cu nişte pensionari prin tramvai. De restul nu-mi mai aduc aminte.  

Mai multe