Toamna între maşini paralele

Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani? O vagă idee poate că ne-ar da acest text, pe care l-am publicat pe 28 septembrie 2006.

Am multe frunze galbene pe parbriz... De la copacii de pe Kiseleff. Vine toamna, în timp ce noi stăm la o coadă nesfîrşită de maşini din Piaţa Victoriei către Piaţa Revoluţiei. Cerul întunecat în mijloc şi senin în zare aduce a ploaie. Pe altă bandă, o cucoană blondă (prin luna septembrie), zace plictisită într-un Z3. Bate darabana cu unghiile lungi şi mov în rama portierei. În faţa ei, o Dacie-papuc tremură la ralanti, cu tablele curgînd, plină de sîrme şi obiecte mizerabile, cu trei oameni aşezaţi peste ele, doi bărbaţi şi o femeie cu basma. E un frigider „Fram” acolo. Frigiderul copilăriei, de mult uitat, cu clanţa lui mare şi rotunjimi de automobil Wartburg. Peste şi pe sub „Fram” sînt arcuri, scaune şi saltele. Nu e clar dacă oamenii se mută sau adună fier vechi (şi orice altceva?). Mai degrabă ultima variantă. Z3-ul cucoanei va ajunge şi el, la un moment dat, tot aşa, un hîrb. Deocamdată luceşte plin de nervi şi cai-putere, obligat de împrejurări să-i ţină în frîu. Vine toamna, şi noi ne plictisim în maşini. Individul în cămaşă albastră din Fordul Mondeo de alături îşi aprinde o ţigară. Mai avansăm cîţiva metri. În dreptul meu ajunge o bruneţică ciufulită într-o Mazda mică. Are un radio cu ecran roşu. Îmi surprinde o clipă privirea şi mă trezesc, nici mai mult, nici mai puţin, că scoate limba la mine. Tot roşie. Şi ea se plictiseşte. Mă fac mic în scaunul meu, cu privirea ţintă înainte, ca şi cum n-aş fi văzut nimic. Steagurile de la hotelul nou, pe colţ cu prelungirea Dacia (bulevardul celor două closete), flutură a toamnă. O fată cu mijlocul gol traversează strada. E bronzată şi are gropiţe în şale. E îmbrăcată de parcă n-ar vrea să se despartă de vară. În curînd, însă, va veni vremea doamnelor cu fuste lungi şi umbrele, vor dispărea genunchii şi buricele, vor veni culorile pastelate, galbenul de octombrie şi trotuare ude de ploaie. La radio e un cîntec romantic – Juliette Gréco. O altă amintire din copilărie. Ca şi „Fram”-ul. De ce e toamna plăcută şi tristă, în acelaşi timp? Cineva mai în vîrstă mi-a spus odată că toamna e o perioadă cînd orice e încă posibil, luminoasă şi blîndă, plină de struguri, pepeni şi prune. Dar, spre deosebire de mai cruda primăvară, care promite vara, toamna aduce cu ea perspectiva iernii, cînd totul îngheaţă şi devine cristal. De asta e tristă. Picături mari se împrăştie pe parbriz. O stropeală rară din norul cel negru din mijlocul cerului. Omul cu cămaşa albastră a terminat ţigarea. Deschide geamul şi bate aerul cu mîna să iasă fumul. Nu se mai vede nici Z3-ul şi nici papucul cu fier vechi şi ruginit. Nu-i mai zăresc nici în oglinzi. Probabil sînt mai în faţă, după duba albă cu număr de Satu Mare. La începutul Căii Victoriei, şoferul ei era agitat şi încerca tot felul de manevre ca să treacă mai în faţă. Acum s-a liniştit (în centrul Bucureştiului, chiar şi unul care conduce o dubă ajunge să constate că mai trebuie şi să stea). Ne apropiem de Piaţa Revoluţiei, metru cu metru. Ce frumos ar putea să fie Bucureştiul dacă ar fi frumos. Mai ales toamna. Se întrevede Piaţa. O mare de maşini şi autobuze ondulate de fumul gazelor de eşapament. Un adevărat deşert pentru pietoni. Era mai bine la şosea. La frunzele galbene ale toamnei care, iată, vine de fiecare dată, nedezminţit, în aceeaşi perioadă a anului, adică tocmai toamna, în ciuda încălzirii globale care topeşte în fiecare an o suprafaţă de gheaţă cît Texasul. Probabil că blonda din Z3 ar întreba dacă în Texas e gheaţă. E cel mult toamnă, stimată doamnă!