Tînăr și adult
- argument -
Acum nu ne mai trimite nimeni la vînătoare de animale fantastice, nu trebuie să purtăm mănuşi în care se-ascunde o armată de furnici-glonţ, nu facem de trei ori turul satului în genunchi, după o noapte în care am participat la primul sfat al bătrînilor. Din fericire, nu ne-am născut în Papua Noua Guinee şi nu ne obligă părinţii să ne lăsăm muşcaţi de crocodil, ca să dovedim că am devenit, în sfîrşit, adulţi. Ne-am născut în România, în ultimii ani ai comunismului, am crescut liber, printre mIRC, MTV şi sticlele de Cola, şi, fără griji cum eram, ne-am bucurat că nu avem de bifat nici un ritual de trecere. Mai mult, nu aveam nimic de dovedit, chiar dacă mulţi spuneau la începutul anilor ’90 că viitorul României e în mîinile noastre. În 2010, viitorul nostru e în mîinile României, iar lucrul ăsta ne îngrozeşte sau ne lasă reci, după caz. Pentru prima dată după multă vreme, sîntem la fel ca cei de vîrsta noastră din SUA, Italia, Franţa. Am nimerit cu toţii în mijlocul crizei tocmai cînd trebuia să ne găsim primul job. Pe unii i-a luat cu leşin şi s-au întors acasă, la părinţi, alţii au avut noroc ori s-au străduit şi-au prins ceva. În orice caz, puţini dintre cei care au între 20 şi 30 de ani se consideră adulţi. Preferă, ca şi cum asta le-ar mai permite cîteva amînări şi copilării, să adauge blazonul „tînăr“. Sîntem, aşadar, tineri adulţi şi ne descurcăm şi noi cum putem.
Tema acestui dosar a pornit de la toate constatările de mai sus şi de la un articol consistent din New York Times, care vorbea despre apariţia unei noi vîrste ingrate, întîrziate destul de mult în anticamera maturizării. Am vrut, în primul rînd, să vedem ce au de spus „tinerii adulţi“ şi am aflat, de exemplu, că nu suportă etichetele de acest fel (Vadim Ţîganaş), că ştiu chiar să le dezlipească (Cristian Neagoe), că se simt bine în provizoratul ăsta (Constantin Vică) sau că, dimpotrivă, sînt cuprinşi de deznădejde şi furie (Raluca Stan). George Onofrei, cel mai tînăr redactor-şef din presa de la noi, a ales să scrie despre România pe care-o vede în jurul lui, şi nu despre felul în care a reuşit să aibă trei joburi şi să-şi facă meseria foarte bine la o vîrstă la care alţii încă mai caută programe de master prin Europa.
Apoi, am aflat de la sociologul Mircea Kivu că, aşa cum o demonstrează şi statisticile, sîntem o generaţie de sacrificiu, iar de la psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu că aparţinem, indiscutabil, unei noi vîrste şi că semănăm cu un site under construction. Am rugat-o pe Constanţa Vintilă-Ghiţulescu să ne povestească ce făcea şi cum arăta un tînăr de vîrsta noastră pe la 1800, ne-am întîlnit cu seniorii de la Căminul de bătrîni al comunităţii evreieşti şi am ascultat tot felul de istorii personale de pe vremea cînd ei aveau 20 şi ceva de ani, iar Dan Perjovschi ne-a desenat un portret al artistului la tinereţe, în comunism. Ştim, aşadar, că sîntem un caz special. Rămîne de văzut la ce o să ne folosească o asemenea constatare.
Tema acestui număr a fost discutată în emisiunea Punerea pe gînduri, realizată în colaborare cu RFI, pe care o puteți asculta pe site-ul RFI