Timpuri moderne

14 noiembrie 2012   Tema săptămînii

Ilincăi

Nu cred că există vreo reţetă pentru o educaţie de orice fel, cu atît mai puţin pentru cea vizuală, într-o epocă în care părinţii sînt iniţiaţi de către copii în tainele feluritelor gadget-uri audio-video. Însă cred în puterea exemplului personal şi în răgazul pe care îl acordăm exclusiv copiilor noştri încă mici (dar nu pentru multă vreme, deh!), cînd ne uităm cu ei la un film, cînd dansăm sau pictăm împreună, cînd facem poante sau spunem poveşti. Altfel, „acasă“ începe să-şi piardă funcţia şi semnificaţia.

„Pe vremea mea“

În copilărie, pe vremea mea, mi-am jurat că n-am să ajung să spun vreodată „pe vremea mea“. Atunci îmi părea irelevant, agresiv şi inoportun. Acum îmi pare la fel, dar mă mai trezesc folosind această locuţiune. Rostită fie cu un soi de resemnare dramatică, fie cu o autoritate arogantă, expresia „pe vremea mea“ conţine automat un plus de calitate şi conştiinţă la care copiii sînt obligaţi să se uite cu ochi admirativi, ca la o statuie, însă ajung să-şi dea ochii peste cap. Părintele recurge la trecutu-i atunci cînd se simte dezarmat, dezolat şi neputincios. Dar să spunem că e un păcat lesne iertător. În definitiv, dacă e să mă gîndesc cum era pe vremea mea, în anumite privinţe stîrnesc chiar mila copiilor, mai ales cînd le spun că aveam parte de zece minute de desene animate pe săptămînă, la televizor, atunci cînd mă uitam duminica la Gala desenului animat, realizată de draga şi regretata Viorica Bucur. Din fericire, acum ne putem uita „la desene“ cît vrem şi realizez că primii şapte ani ai fiică-mii, fără cablu TV, au avut numai consecinţe pozitive. În vremea cînd vedea mai vechile producţii Disney şi mai noile animaţii Pixar, fără să fie bruiată şi intoxicată de rebuturile de la TV (în general, sursă de prost-gust şi strîmbe vorbe), s-a trezit în faţa unor filme care nu prea erau pentru vîrsta ei, dar cu care a crescut, despre care am vorbit şi pe care le iubeşte şi acum.

Primul „film cu oameni“ a fost Wonder Boys, pe care l-am descoperit împreună, un film plăcut şi amuzant, însă pentru un copil de 4 ani mi s-a părut curioasă atracţia. După multe vizionări şi întrebări, a mărturisit că îi place „cum vorbeşte băiatul“ (Tobey Maguire), un student care vrea să stea mai multă vreme pe lîngă profesorul pe care îl admiră, intră şi provoacă nişte grozăvenii, într-o lume universitară şi plină de livresc. Iar cum copiii se pot uita de zeci de ori la acelaşi film sau animaţie, acum ştiu orice replică şi cea mai subtilă inflexiune a vocii lui Michael Douglas sau Robert Downey Jr., iar piesa lui Bob Dylan e piesă de rezistenţă într-un playlist ideal.  

A urmat un film clasic, din canonul cinematografiei, Singin’ in the Rain, pe care a început să-l vadă de la 5 ani şi a fost un experiment foarte interesant de iniţiere cinematografică, de la momentele muzicale şi dansurile foarte colorate, gaguri şi vocea Linei Lamont, pînă la cinema mut vs cinema vorbit şi povestea de dragoste. Odată cu personajele lui Gene Kelley şi Debbie Reynolds au apărut mai apoi Stan şi Bran, Charlie Chaplin (Modern Times, The Circus, The Kid, City Lights), Betty Boop şi Popeye the Sailor Man (inclusiv animaţiile alb-negru), Mary Poppins şi Tintin (seria pentru TV realizată după benzile desenate ale lui Hergé), ba chiar şi My Fair Lady.  

Hannah Montana vs Chaplin

Pe vremea mea, odată cu primele clase primare am descoperit în bibliotecă dicţionarul actorilor de film, în care mă pierdeam ore întregi, apoi am găsit teancuri de reviste Cinema, mă uitam la filmele ciopîrţite de cenzura comunistă, ascultam teatru radiofonic şi dansam pe ABBA, dar nu-mi aduc aminte de vreo intervenţie severă a părinţilor în reveriile mele.

Acum, pe vremea lor, a copiilor, misiunea părinţilor e din ce în ce mai complicată şi, recunosc, destul de ingrată, mai ales cînd vine vorba de cenzură. În primii ani de şcoală ai fiicei mele am refuzat invazia canalelor cu animaţii smintite şi filme pentru copii şi adolescenţi, în care, în principiu, înveţi cum să fii cea mai tare gîscă din şcoală, cum să îţi îmbunătăţeşti arsenalul de mojicii şi mitocănii, cum să te oţărăşti mai cu eficienţă sau cum să te împaci cu propria prostie. Cool, man! Valea plîngerii şi apocalipsa s-au deschis în faţa fiică-mii atunci cînd am hotărît să blochez anumite canale de televiziune. Şi nu după multă vreme, efectele cenzurii s-au întors împotriva mea pentru că n-a funcţionat nici măcar aplicată cu cele mai bune intenţii pentru binele copilului. Ba mai mult, revenirile de la şcoală aduceau cu ele tot felul de invective pe care sărmana le încasa de la colegi, fideli telespectatori, care o discreditau şi o marginalizau pînă la frustrare, tocmai pentru că habar nu avea ce ţoale şi-a mai tras Hannah Montana sau cu cine s-au mai combinat Jonas Brothers. Nu ştiu cum ar fi continuat povestea, dacă nu aveam arsenalul de contraatac pe care eu să-l folosesc în lupta cu ea, iar ea, la rîndul ei, să-l folosească în bătăliile cu colegii ei. Bine, nici acum nu stau lucrurile pe roze; e greu să ţii piept valului de oftaturi după Justin Bieber şi Robert Pattinson (din Saga Amurg), atunci cînd tu defilezi senin şi sincer cu Indiana Jones şi Peter Sellers în The Party.

Din experienţa de pînă acum, personajele care adună voturile de simpatie şi fidelitate din partea copiilor mei (11, 4 şi 2 ani) sînt Chaplin din aproape orice film şi ultimul Tintin, cel realizat de Steven Spielberg. Sigur că e vorba despre un exemplu personal şi o perspectivă subiectivă, însă sînt o sumedenie de personaje (şi nu mă refer doar la cele cinematografice) care îi pot vrăji şi confisca, o vreme, pe copii.  

Mă bazez pe aceşti şapte ani de acasă, acolo şi atunci se formează gusturile şi înclinaţiile, încep să se înfiripe încrederea şi discernămîntul, iar expresia are din ce în ce mai mare nevoie de adecvare şi conţinut. Acest interval nu este o acumulare de bune maniere şi politeţuri (măcar de-ar sta lucrurile aşa!), ci este exact oportunitatea de a creşte şi de a avea lîngă noi oamenii cu care ne-am dori să ne împrietenim şi pe care ne putem baza – exact oamenii de care ne plîngem că lipsesc în societatea noastră.

Ileana Bîrsan este editorul paginilor de film la revista BeWhere.

Mai multe