Timpul, cea mai rîvnită bezea
În anii ’70, cercetătorii de la Universitatea Stanford au încercat să testeze răbdarea unor copii de 4 ani printr-un experiment cunoscut drept The Marshmallow Test / Testul bezelei. Copiii puteau alege să primească prăjitura pe loc sau, dacă ar fi așteptat un sfert de oră, fără prezența adulților în cameră, să obțină două bezele. Studiile ulterioare experimentului au indicat că cei care au amînat momentul recompensei, mai ales cei care nu s-au gîndit la ea deloc, au avut în școală rezultate mai bune, s-au integrat mai ușor în societate și au devenit adulți cu un standard de viață ridicat, rezistenți la frustrare și cu mai mult autocontrol.
De la Testul bezelei s-a scurs o jumătate de veac, iar dorința de a obține un beneficiu pe loc, așa-numita instant gratification, a devenit o constantă în felul în care sînt caracterizați „milenialii”, adică generațiile născute în anii ’80 și în prima jumătate a anilor ’90. Pentru ei, progresul tehnologic a adus comunicarea și distracția la o apăsare de buton distanță.
Dosarul de față încearcă să afle dacă răbdarea mai este o virtute sau a devenit o atitudine, o tactică. Dacă opusul ei este impulsivitatea sau o spontaneitate care, uneori, ne poate duce mai aproape de ceea ce ne dorim. Cum ne-ar putea ajuta codul artelor marțiale, în care răbdarea este o formă de concentrare a forței, o pregătire plină de receptivitate pentru ce va urma, în a dobîndi o mai bună negociere cu sinele. Cum am ajuns de la amînarea recompensei la butonul de Netflix care îți permite să vezi un minut dintr-un film în 40 de secunde. Dacă pot fi create documentare valoroase cînd combustibilul este timpul și cum ar putea lupta presa cu nerăbdarea generală a publicului. Cît de importantă este așteptarea plină de neliniște pentru un fotojurnalist și modul în care, în momentele-cheie ale istoriei, lipsa de răbdare a schimbat o lume. Cum, pe lîngă răbdare, un medic bun are nevoie de perseverență și, mai ales, de empatie. Ne-am amintit de răbdarea rămasă captivă în anii copilăriei, cei în care se trăiește numai la timpul prezent, și am aflat cum adolescenții, condamnați la răbdare de pandemie, au găsit resursele de a se adapta.
Testul bezelei a fost reluat, recent, într-o formă ușor modificată. Copiilor li s-a promis recompensa, adică două prăjituri, numai dacă vor avea suficientă răbdare să aștepte atît ei, cît și un tovarăș de joacă pe care îl cunoscuseră acolo. Cei pentru care răbdarea a fost un sport de echipă se pare că s-au descurcat mult mai bine în atingerea scopului, adică mai multe dulciuri, decît cei care nu au cooperat. Motivația copiilor a crescut cînd între ei și cei din jur s-au creat conexiuni.
În documentarul Pretend It’s a City / Să zicem că e un oraș, realizat de Martin Scorsese, scriitoarea Fran Lebowitz, care nu folosește Internetul sau rețelele sociale – nu pentru că nu ar ști ce sînt, ci tocmai pentru că știe, după cum declară –, e de părere că poți înțelege cu adevărat doar oamenii născuți în același deceniu cu tine. Că cei care au crescut căutînd orice pe Google trăiesc într-o altă lume, a lor, în care au avut mereu acces la tot felul de aparate și nu a mai fost nevoie să-și adune cărți, viniluri și alte obiecte, în colecții uriașe. Părinții noștri, la rîndul lor, au crescut fără televizor. Așa că, poate, noțiunea de instant gratification a existat mereu, doar și-a schimbat înțelesul, de la o generație la alta. E posibil ca tocmai noi, cei născuți înaintea „milenialilor”, să fim cei care devenim nerăbdători mai ușor. Simțim că nu mai avem destul timp.