Timp liber. Şi-o cafea, vă rog
Lasă prostiile, nu mai visa cai verzi pe pereți! Totul trebuie planificat în viață (mama, foarte serioasă).
Asta-i vrăjeală, mă, nu-i nevoie de nici un plan, îți zic io. Faci ce ai chef, o scoți tu cumva la capăt (tata, foarte relaxat).
Uau, ce simplu! Planuri, treburi grele? Nici o problemă, facem ca mama – cu așteptări, eforturi, tot tacîmul. Dorințe, fantezii? Trecem la tata – cai, potcoave și peștișori de aur. Și dă-i cu unu’, dă-i cu altu’, nu așa, invers, ba nu, stai, era bine înainte, hm, să mă mai gîndesc, parcă totuși… ce mai, m-am încurcat de tot. Pînă la urmă, am mers la sigur – am adoptat strategia maică-mii și, dacă se-ntîmpla s-o dau în bară așa, scoteam la-naintare jongleriile babacului. Cum-necum, a ținut. A ținut chiar și la interviurile cu tot felul de doroftei care mă-nghesuiau la perete cu întrebări-croșee. Nu știu, da’ nu vă faceți griji, o să mă descurc, ziceam, cît se poate de serios. Unii m-au angajat, alții nu. Dar nu-mi aduc aminte să nu fi zîmbit vreunul.
După ce-am bifat obiectivul facultă-job-casă, ai mei au schimbat macazul. Mama s-a relaxat, a lăsat-o mai moale cu listele, tata a-nceput să-și facă… planuri. Ca să vezi! La fel ca ei, recuperez și eu, nu mă mai iau atît de în serios, nu-mi mai bat capul cu dorințe, aspirații, strategii, bărci, undițe, cîrlige și I’ll do my best, că numa’ mă-mpiedic. Le-am înlocuit, pe rînd, cu timp liber – un peștișor al naibii de alunecos, odată te pomenești că-ți face semn, hei, boss, fii pe fază, să n o ratezi p-asta. Cam așa:
Hoinăream prin Scoția de cîteva săptămîni. Ajunsesem în Oban, un port cochet și liniștit, cu gîndul să o tai spre o insuliță, Coll, Tiree, nu conta prea mult. Rătăceam pe străduțele lăturalnice ale orășelului și mă opream din cînd în cînd, fără un motiv anume. Mă opream, mă așezam pe marginea drumului și pierdeam vremea. Și mă simțeam grozav, pentru că nimic nu mă împiedica să mă opresc și să pierd vremea. Poposisem în fața unei case, mă uitam la cei doi cîini din curte. They are the most polite dogs in Scotland, am auzit. Don’t be shy! Un tip pe la 60 de ani îmi făcea cu mîna de pe verandă. Zîmbea. Ce tare, intră, ce mai stai, mi-am spus și-am deschis poarta fără nici o reținere. Am mîncat și am băut și-am stat la povești ca doi prieteni vechi care se revăd după ani. Am trăncănit pînă s-a lăsat întunericul. Pînă ne-a intrat frigul în oase. Cu o mică pauză, ca să privim apusul. Apoi omul s a oferit să mă găzduiască peste noapte. Am ezitat puțin, dar am primit. Am baricadat ușa camerei cu rucsacul – mi s-a spus de prea multe ori că nu e bine să stai de vorbă cu străinii și așa mai departe. Dimineață, gazda a pregătit micul dejun. Scottish breakfast for you, my friend. Am mîncat. Am mulțumit. Pentru masă. Pentru tot. Ne-am strîns mîinile, ne-am zîmbit. Așteaptă puțin, a spus, cumva misterios, și s-a dus pînă în casă. S-a reîntors cu o plasă. Închide ochii, a spus. Am făcut întocmai. Am simțit cum îmi umblă în rucsac, cum îmi îndeasă ceva în el, și mi-a bătut inima mai tare. Ce face? Ce mi pune acolo? Mîncare? Apă? Whisky? Bă, ăsta-mi pune o bombă! Nu, nu-i nevoie, am protestat timid. Gata, a zis tipul și m-a bătut pe umăr. Ne-am mai strîns o dată mîinile și ne-am despărțit. Îndată ce-am cotit, am deschis rucsacul. Și m-am bucurat și-am rîs, hî-hî-hî, bombă, auzi, ce prost!
Cîteva ore mai tîrziu, descopeream insula Tiree cu un binoclu la gît.
Sau așa:
Am avut grijă cîteva ore de copiii unor prieteni. Unul are cinci ani, celălalt, trei. La un moment dat, am ajuns să le explic cum e să plîngi de bucurie. Nu ştiau care-i faza. N-ați plîns niciodată de bucurie? Nu, tu ai pîns? Da. Cînd, cînd ai fost mic? M-am gîndit puțin, nu, am spus, nu cînd am fost mic, mai tîrziu, cînd am mai crescut. Şi acuma? Acuma mai pîngi de bucuie? Uneori, am spus. Rar, am adăugat. Chestia e că peste vreo jumate de oră, în timp ce vorbeam de Spiderman şi alți eroi, mi-a venit în minte concertul pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, ăla super-meseriaş, şi m-am pomenit că-ncep să fac pe dirijorul şi să cînt, tîm-tîm-tîm-tîm-bum, tîm-tîm-tîm-tîm-bum. Ei, după mine, tîm-tîm-tîm-tîm-bum, şi stați un pic, şi am dat drumul la concert pe telefon şi, ce să vezi, mi-au dat lacrimile şi, în loc să m-ascund, le-am zis: vedeți, mă băieți, acuma plîng de bucurie. S-au apropiat, au văzut, m-au şi verificat, li s-au umezit degetele, n-au spus nimic, s-au hlizit doar, uşor nedumeriți. Apoi mi-au găsit buricul, şi-au vîrît degetele-n el, buicul, buicul, hi-hi-hi şi ha-ha-ha şi hu-hu-hu, şi uite, Bogdan, acuma pîngem şi noi de bucuie. I-am verificat. Mi s-a părut că mi se umezesc degetele.
Dorințe? Aspirații? Rezoluții? Da. Timp liber, cît mai mult timp liber! A, și să-i scot pe-ai mei la o cafea. Habar n-am în ce categorie intră chestia asta, da’ poate știu ei răspunsul.
Bogdan Munteanu este scriitor.
Foto: flickr