Timp de stelist

"Mamă, te iubesc, dar nu ca pe United!" - este, cred, cel mai vechi slogan pe care memoria mea de microbist îl înregistrează, şi asta fără ca eu să fi avut vreo legătură aparte cu echipa "şepcilor roşii". La vîrsta la care copiii sînt puşi să-şi cîntărească, stupid şi obstinat, dragostea între cei doi părinţi, mintea mea va fi înregistrat o aparent insolită opţiune. Era, de fapt, în acest slogan, o nuanţă ce îmi apare, retrospectiv, definitorie pentru relaţia pe care am dezvoltat-o, în timp, cu fotbalul, pentru mine chiar regele sporturilor - şi dacă nu îi scriu numele cu majuscule, e pur şi simplu din cauză că ar fi inutil pentru cei care nu înţeleg, şi redundant pentru cei ce ştiu. Într-adevăr, nu era aici o comparaţie, ci, dimpotrivă, un abil, dar limpede camuflat semn al diferenţei. În fotbal, ca suporter, poţi iubi doar altfel decît o faci în viaţă, într-o - aş zice - altă dimensiune. Spectatorul pătimaş nu este privat de recursul sentimental la care existenţa cotidiană îi îngăduie oricărui om să apeleze după plac, el pur şi simplu nu admite, nu poate admite, o asemenea instanţă, el se condamnă la fidelitate. Pasiunea pentru o echipă este o trăire organică, repercutată în planul reacţiilor fizice şi, de aceea, oricît ar trudi civilizaţia să îi pună microbistului surdina autocenzurii, manifestările sale, asemeni celor ale îndrăgostitului sau ale misticului, exclud, aprioric, ideea de ridicol, iar rezultatul favoriţilor debordează marginile irealităţii imediate, tulburînd lumea simultană a concretului. Aşa se face că implicarea empatică ajunge să o surclaseze pe cea practică, devenind, paradoxal, mai personală. Da, domnule Radu Cosaşu, aveţi dreptate! Cînd vine vorba de fotbal, timpul se comprimă în amintiri precise. "Graziani! Un pas, doi, trei... şi Duckadam apără!..." cariera mea de stelist conştient are acest deconectant reper iniţial, returul cu AS Roma, din Cupa Cupelor, 1984. Ai mei nu s-au calificat. dar cred că pot da fiorului de bucurie pe care l-am simţit atunci patalama în regulă pentru a atesta titulatura de suporter. Sigur, întregul traseu de pînă la cîştigarea Cupei Campionilor, golul lui Belodedici, pe nedrept anulat (trebuie să recunoaşteţi!), din finala Cupei Intercontinentale, de la Tokyo, supercupa adusă de magica lovitură liberă a lui Hagi, semifinala pierdută în anul următor în fata portughezilor de la Benfica Lisabona sau gustul glorios al umilinţei îndurate în 1989, în finala cu Milanul celor trei mari olandezi sînt doar bornele statistice între care palpită sumedenie de "faze", se cristalizează, pînă la urmă, timpul devenirii mele. Un alt fel de timp, fără îndoială, care se toarce din împletirea, paradigmatică, a roşului cu albastrul. E 3-2 pentru Bastia, a mai rămas un minut şi corsicanii atacă în valuri. Am cîştigat la limită pe teren propriu, am avut 2-0 la pauză în acest retur, calificarea era o certitudine... pare de necrezut... încă o centrare... "Hai Gherasim! Gherasiiim!..." şi vocea lui Emil Grădinescu, urmată de secunda aceea de incertitudine egală cu eternitatea, îngheaţă sîngele, încreţeşte pielea... Cînd se întîmpla asta? Habar n-am. Ar putea căuta şi afla oricine, pentru cel ce are însă nevoie de o asemenea informaţie, ea nu are nici o valoare. Numai în durata afectivă, momentul are, pe scara intensităţii, poziţia lui, de neconfundat, de neşters. Bastia, un episod cu happy-end. Middlesbrough, anul 2006 d.Ch., unul dintre sfîrşiturile de lume. Cînd nu mai poţi nici măcar să admiri, aidoma eroului lui Kazantzakis, prăbuşirea. Şi atunci - pentru că numai fotbalul îngăduie aşa minune, cenuşa fecundă a disperării se însufleţeşte, spiritul de învingător, şiroind de sudoare, se împurpurează de bucuria unui nou triumf, fie el şi doar intern, în dauna rivalilor de-o viaţă. Şi povestea se reînnoadă mereu, obsesia încrederii în performanţă. Obsesie de stelist.