Țigări, tango și Shalimar

3 iulie 2019   Tema săptămînii

„Sînt trei lucruri pe care o femeie respectabilă nu trebuie să le facă în public: să fumeze, să danseze tango și să poarte Shalimar“ – se spunea în 1925, cînd casa Guerlain a lansat unul dintre cele mai longevive parfumuri din istoria parfumeriei mondiale. Shalimar-ul era considerat a fi un parfum frivol pentru obrazele fine, pentru că era un parfum oriental, iar aromele de mosc, santal sau tămîie erau apreciate a fi prea îndrăznețe și mult prea senzuale pentru a fi purtate de o doamnă respectabilă.

Cu toate acestea, acel parfum ostentativ aparținea categoric anilor ’20. Căci vorbim despre Epoca Jazz-ului, The Roaring Age, Les Années Folles – acei ani considerați frivoli de către conservatorii și tradiționaliștii care vedeau, îngroziți, cum lumea pe care ei o știau așezată și pe un făgaș stabil o ia razna chiar sub ochii lor, fără a putea să se împotrivească. Căci erau surprinși din toate părțile: artă, modă, societate. Chiar și politică.

O luase însă lumea razna? Anii ’20 au însemnat doar o explozie de superficialitate și hedonism? Sau acea dorință de a șoca, de a te comporta provocator și libertin a fost, mai degrabă, un semn că societatea în ansamblu avea nevoie să se debaraseze de cutume și tradiții învechite, de a împinge lucrurile în extrem, pentru a evolua?

Cînd vorbești despre anii ’20 nu poți s‑o faci fără simbolul acelei perioade: curentul „Flappers“ – un termen ce avea să fie patentat de filmul mut The Flapper, produs de Frances Marion și regizat de Olive Thomas –, care desemna femeia de tip nou, cea care sparge tabuurile și care îndrăznește să-și afirme independența.

Flappers este, de fapt, o etapă pregătită cu patru decenii în urmă de generația New Woman – acea generație de femei care au obținut dreptul de a merge la facultate, care s-au angajat și care au demonstrat, chiar dacă într-o mică măsură, că nu aveau nevoie să fie măritate pentru a se putea susține financiar.

Flapperițele duc însă emanciparea femeilor mai departe. Devin vizibile, nu le mai pasă ce zice lumea, încălcînd ostentativ cutumele tradiționaliste. Dărîmă practic toate barierele, în modă, în comportamentul social, avînd pînă și un limbaj propriu.

Renunță la corset în favoarea sutienelor, încep să poarte rochii largi și scurtate, preferă să se tundă „băiețește“ – celebra tunsoare bob – și conduc automobile. Dacă pînă atunci era un „ne faut pas“ pentru o doamnă să intre singură într-o cafenea, tinerele flappers nu doar că nu mai au rețineri de a se afișa singure în public, dar beau și fumează, dansează și se machiază puternic – în acea perioadă apar și rujul în cutie metalică, și oglinda de buzunar, pe care să le poată purta oriunde merg.

Iar flapperițele au mers departe, spărgînd pînă și tabuurile legate de sex. În siajul libertinajului din anii ’20 apare și noțiunea de casual sex și au loc așa-numitele „petting parties“ – revoluția sexuală din anii ’60 avîndu-și, de fapt, originea în acei ani „nebuni“.

Într-un articol publicat pe site-ul www.npr.org (National Public Radio USA), Paula S. Fass, profesor emerit de istorie la Universitatea Berkeley din California, spune despre aceste „petting parties“ că erau organizate pentru ca tinerii „să își exploreze erotic corpurile“. Se sărutau și se mîngîiau, nedepășindu-se, totuși, această limită. „Nu era vorba despre orgii și nu aveau nimic promiscuu în ele, iar totul se petrecea în văzul lumii.“

Dar, bineînțeles, într-o societate care ținea cu dinții de tradiții, de căsătorii aranjate și de supravegherea tinerilor necăsătoriți care doar s-ar fi plimbat, acest lucru era scandalos. În același articol se menționează luările de poziție ale celor oripilați de acest libertinaj. La o reuniune a studenților de la Wellesley College, în 1921, soția unui profesor de la Princeton, doamna Augustus Trowbridge, ține un discurs furibund contra „vulgarității și a revoltătoarelor petting parties“, susținînd că „aceste petreceri, alături de muzica jazz, de dansurile nesupravegheate și de ruj sînt simptome clare ale unei societății decadente“.

De altfel, curentul Flappers este pe larg dezbătut în presa vremii. Cine sînt aceste tinere, ce vor ele de la viață și încotro au de gînd să se îndrepte – sînt doar cîteva dintre temele care țin primele pagini ale ziarelor.

Într-un asemenea articol, apărut pe 3 februarie 1922, în The Evening World, se pune problema educației: este sau nu vina mamelor pentru purtarea deșănțată a tinerelor din noua generație? Herman Horne, profesor la Universitatea din New York, vorbește despre superficialitatea tinerelor flapperițe: „O persoană flapper preferă să fie mai degrabă ignorantă, îi este mai ușor astfel, decît să înfrunte adevărul. Nu are nici un pic de conștiință, iar asta pare că nu o deranjează deloc. Dar ceea ce știu e că pentru fiecare tînără flapperiță care zburdă prin oraș, acasă stă o mamă îndurerată“.

Și nu doar look-ul sau comportamentul intră în colimator, ci și noul limbaj al tinerelor, care este de asemenea aspru condamnat, fiind de neînțeles pentru un outsider – cuvintele devin coduri, provocînd o nouă angoasă socială. Într-un articol din The Morning Tulsa Daily -World, din 7 mai 1922, găsim un exemplu al noului limbaj: „I must blouse now to meet -some tomato and lap some noodle juice and then for an egg harbor“ („Trebuie să fac bluze acum pentru a întîlni o roșie cu care să lipăi niște suc de tăiței și apoi să mă îndrept către un ou în port“) – înțelesul fiind, de fapt, „Trebuie să plec acum să mă întîlnesc cu o fată, să bem niște ceai, după care mă duc să dansez“. Pentru că lumea o modelau după bunul plac, nimic nu părea a le mai sta în cale, iar totul era, vorba lor, „jazz“ (un soi de „cool“ de azi).

Revenind la impactul social, o nouă luare de poziție, aparținînd doamnei N. de Silva, soția actorului Martin Harvey, o declarație susținută la o conferință din Bradford („People’s League and Housewives Union“) și consemnată de El Paso Herald, pe 8 mai 1920, pune accentul, în mod dramatic, pe implicațiile „serioase“ care vor afecta viitorul țării, dacă acest val de libertinaj nu avea să fie oprit. „Aceste fete nu au nici o țintă clară în viață, în afară de a se fîțîi toată ziua pe stradă, în sus și în jos. Nu sînt interesate decît să aibă o viață confortabilă, să aibă suficient de mulți bani ca să locuiască în palatele lor de vis și să-și permită pantofi cu toc. Niște fetițe care își spun flappers, jumătate copii, jumătate femei, care au devenit simbolul acestei generații – una dintre cele mai triste generații de pînă acum. Nu fac nimic cu viața lor, nu sînt și nici nu vor fi de vreun folos acestei țări“.

Să nu fi avut oare flapperițele nici o țintă în viață? Acele fetițe „frivole“, care „nu știau ce vor“, obținuseră, totuși, dreptul la vot și demonstraseră că pot să facă tot ceea ce voiau, căci purtau lumea la butonieră.

Însă perioada hedonistică și plină de avînt a emancipării femeii din anii nebuni a durat în Statele Unite doar un deceniu – pînă la crahul de pe Wall -Street, din 31 decembrie 1929, cînd euforia și bunăstarea au luat sfîrșit. Emanciparea femeilor făcuse, ce e drept, încă un pas, dar nu unul îndeajuns de puternic pentru a le stabili, o dată pentru totdeauna, independența. După criza economică a urmat al Doilea Război Mondial, apoi anii ’50 restauraseră, într-o bună măsură, ordinea tradițională – femeile, deși acum puteau avea slujbe, erau mai degrabă acceptate de societate dacă stăteau acasă și aveau grijă de familie.

Cu toate acestea, pașii făcuți în trecut nu au fost inutili. Deși văzute inițial ca niște superficiale, atît îndîrjita Femeie Nouă, de la finalul anilor 1800, cea care obținuse dreptul la educație superioară, cît și ostentativa Flapperiță a anilor ’20, care intra neînsoțită în restaurante, conducea automobile, fuma, dansa și bea de una singură în public, au demonstrat din plin că nevoia de independență nu este o frivolitate. Pînă la urmă, datorită perseverenței și tenacității lor și a altora care le-au urmat, putem azi vota, merge la facultate etc.

Mai multe