Țicneli

26 aprilie 2023   Tema săptămînii

Orice poveste despre cît de vizionari pot fi arhitecții trebuie să înceapă de la D(e)inocrates, chiar dacă, tehnic vorbind, el nu era tocmai ceea ce, astăzi, am descrie ca fiind un arhitect. În orice caz, se povestește, omul nostru s-a dat prin ulei și frunze spre a deveni mai vizibil și a ajunge dinaintea împăratului Alexandru Machedon. Să sculptăm Muntele Athos în formă de tine însuți, stăpîne: într-o mînă să ți se strîngă toate apele din munte și, de acolo, să se verse în mare, în vreme ce, în mîna cealaltă, să ții un oraș. Alexandru a cumpănit propunerea, care era, la drept vorbind, pe potriva planurilor sale urieșești de reorganizare, cum ar veni, administrativ-teritorială a lumii, și a refuzat-o, totuși, nu știm de ce, dar l-a recompensat pe halucinatul nostru confrate înainte de a-l trimite să se spele.

Va fi construit, totuși, Dinocrates ceva, altceva? Da, se pare că îi datorăm planul Alexandriei egiptene, un templu al zeiței Artemis la Efes (atribuit, pe atunci, amazoanelor) și, foarte probabil, arhitectura funerară a locului de veci al iubitului lui Alexandru, Hefaistion. Sîntem în vremuri în care mormintele șochează într-atît, încît numele unui decedat, Mausol, a dat latinilor denumirea pentru o specie a arhitecturii funerare: mausoleum. Avem cîteva celebre, cel din Halicarnas, dar și mai recente, cel al lui Atatürk sau înaintea lui acel „Mausolenin“ de la Moscova, despre care am scris mai mult în Arhitectura (supra)realismului socialist (Paideia, 2013), au avut toți liderii comuniști, inclusiv la noi, în Parcul Carol. Oare de ce nu se deschide vizitării? E un loc suficient de bizar și, dacă tot a scăpat demolării cînd cu Catedrala Mîntuirii Neamului, în 2003, de ce nu se deschide vizitării, spre a putea vedea cu toții reveriile bizantinoide ale lui Gheorghiu-Dej? La Sofia s-au făcut de rîs încercînd să scape de mausoleul lui Dimitrov, trebuind să fie dinamitat de cîteva ori. De ce să nu fi rămas muzeu?

Dar ce făcea un arhitect? Potrivit lui Vitruvius, el proiecta, adică trimitea în viitor prin puterea imaginației, tot felul de obiecte de magnitudine, de la poduri (era pontifex, dintre care cel mai mare este și azi Papa), trecînd prin toate edificiile posibile (în primul rînd, temple) pînă la orologii. Proiecta, mai pe scurt, spațiul și timpul. Și tocmai aici, în această reală sau imaginară demiurgie secundă aflată la îndemîna arhitecților, stă și smintirea lor potențială. De regulă, vorbim despre asocierea cu puterea nemăsurată. În secolul al XX-lea, pactul faustic a fost făcut de Albert Speer în relația sa cu Hitler, el însuși wannabee architect, dar cu acces la putere și la resurse. De invocat, l-a invocat și Anca Petrescu, la noi, cea care a crezut că a salvat Văcăreștii înglobînd detalii în Casa Republicii, spre pildă. Or, țicneala lui Speer privea tot durata lungă: orice Führerbau ar fi trebuit construită în așa fel încît, peste o mie de ani, cît ar fi durat Reich-ul, ruinele acestor monumente să dea încă seama despre mare civilizație care le-a creat. Teoria valorii ruinelor, cum s-a numit, apare în memoriile lui Speer ca fiind asumată cu entuziasm de caporal, devenind lege. Gerda Troost, văduva primului arhitect al lui Hitler, profesorul Paul Troost (mort la timp, în 1934, astfel scăpînd cu onoarea mai degrabă intactă), era adeseori invitată la masă de Hitler, căruia i-a mărturisit faptul că îl displăcea pe Speer pentru că, spre deosebire de soțul său, era gata să amplifice dimensiuni de edificii sugerate de Hitler, în vreme ce Troost l-ar fi temperat, argumentînd de ce cutare proporție ar fi fost alterată dacă nu ar fi avut dimensiunea exact aceea, mai redusă, propusă de el. Cu alte cuvinte, competența profesională și amploarea dimensională sînt invers proporționale, de la un moment înainte, în colaborarea cu dictatorii.

Pe de altă parte, italienii au fost mult mai decenți, poate unde erau mulți și foarte buni; neoraționalismul a continuat netulburat și după Mussolini, mai puțin edificii prea de tot stile littorio; așa se face că acum se termină scoaterea la lumină și refuncționalizarea urbană a mausoleului lui Augustus, la Roma. Și nu oricum: pe o latură, fațada altarului său, Ara Pacis, conține testamentul primului imperator (arh. Richard Meier); dar altarul a fost strămutat, în acest scop, de pe amplasamentul său real, de pe Campo Marzo: acolo, un obelisc egiptean și-ar fi lăsat umbra fix la altar în ziua lui Augustus. 

Aici, pe noul amplasament, îmi este greu să nu îmi amintesc de posterele cu Mussolini la bustul gol, demolînd Roma vremii sale spre a extrage, de dedesubt, chiar stratul conținînd mausoleul; și mi-e greu să nu îmi amintesc ce scria G.M. Cantacuzino, un deceniu mai tîrziu, despre gesturile de violență urbană ale lui Mussolini, în cartea sa Despre o estetică a reconstrucției, din 1946 (republicată la Editura Paideia). Deci, dacă tot a distrus Mussolini, de ce să nu ducem isprava pînă la capăt? Sau, dacă tot s-a dărîmat ansamblul WTC în 2001, de ce să nu privim asta ca pe o oportunitate și să dublăm suprafața construită/închiriată?

Cealaltă formă de scrîntire a arhitecților este cea legată de un spațiu sacru. Unii devin mistici, cum au fost Buckminster Fuller sau Luis Kahn, asta ca să nu încep direct cu Gaudí, scrîntit întru Hristos, cel care, ca să o citez pe soția mea, care după o zi de vizită la Sagrada Familia în care nu a scos o vorbă, a conchis: omul ăsta a fost dincolo și s-a întors să ne spună cum e. Căci nu e doar catedrala, ci și capela din colonia Guell, pe care ne-o putem doar imagina (dar chiar putem?), judecînd după cripta pe care a apucat să o facă dedesubt. Reconstrucțiile virtuale ale unora dintre proiectele de sinagogi ale lui Kahn, pe care acesta nu a mai apucat niciodată să le edifice, ne arată și ele un arhitect deja trecut, în parte, dincolo, printre arbori sefirotici și păduri de simboluri. Sau Gott-fried Böhm, cu ale sale biserici din beton aparent care seamănă ba a peisaje litice trăsnite, la propriu, detunate,  ba a balauri nibelungici, lucrări sacre cu care a nedumerit Occidentul pînă în clipa morții, la 101 ani, după ce a luat Premiul Pritzker și a proiectat, împreună cu fiul său Paul, și o moschee.

Nemăsurarea, căreia în estetică îi spune sublim (și e proprie arhitecturii, potrivit lui Hegel, iar figura sa construită este piramida), iar în particular i se spune sacru (Das ganz Andere, potrivit lui Rudolf Otto), mai poartă un nume, cel de Bigness. L-am tradus ca magnitudine. Cele cinci teoreme i-au fost teoretizate de Rem Koolhas, cel care avea de construit ceva nemăsurat la Lille și de teoretizat Manhattan-ul. Nu mai există relații, de felul celor invocate de Paul Troost, care să stabilească proporții, să țină în frîu acest Delirious New York întrevăzut de Koolhas. „Fuck the context!“ sună una dintre cele cinci așa-zise teoreme și a născut reacții vituperante. Șocantă și (sau mai ales) decenii mai tîrziu, extragerea arhitecturii din orice constrîngeri urbane sau de conformare arhitecturală ne lasă visători: arhitecții își pot teoretiza convingător chiar și propriul delir...

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte publicată: Loc în dialog – spațiul public – arhitectura sacră – topograme, Editura Paideia, 2022.

Foto: wikimedia commons.

Mai multe