Tia ŞERBĂNESCU: "Să devii jucător de şah în presă înseamnă ani de muncă" - interviu

11 aprilie 2012   Tema săptămînii

Sînteţi printre puţinii jurnalişti pe care îi cunosc care, în era informaţiei rapide, reuşesc să fie la curent cu ultimele noutăţi, fără ajutorul Internetului. Cum reuşiţi?

Internetul e un instrument foarte util, dar nu vreau să-mi creez o nouă dependenţă. Plus, e o zonă fără reguli de comportare, de politeţe, de cuviinţă, lipsită de multe ori de logică şi argument. La adăpostul anonimatului, oricine poate vărsa ce vrea. E suficient să mă duc într-un cartier neigienizat de o săptămînă şi pot să-mi fac o idee asupra netului. Nu-mi place, aşadar, să mă mişc în lumea asta. Pot să vă mărturisesc că îmi scriu articolele tot cu pixul. Simt că face priză mai bună cu mîna şi cu gîndul. Că nu apar intermediari care amortizează sau agravează vibraţia. Fără îndoială netul e foarte util pe zona de informaţie sau cînd vrei să verifici ceva. Nu te mai duci la bibliotecă să cauţi o carte, un citat într-un volum, o expresie sau un personaj. Apeşi un buton şi în cîteva secunde găseşti informaţia. În privinţa asta este un cîştig extraordinar de timp, dar încurajează şi o anumită lene, pentru că nu te mai osteneşti să înveţi nimic, să verifici, să citeşti.

În ceea ce mă priveşte, mi-am creat un sistem, o obişnuinţă, mai bine zis, în care citesc presa, urmăresc ştirile, la radio sau la televiziune, ştiri pe care le notez în caiete datate la zi. Inutil să vă spun că timp de mai bine de 20 de ani s-a strîns un teanc de asemenea caiete (cu care încă nu ştiu ce voi face), în care sînt însemnate toate evenimentele importante. Cînd se adună atîta material te mişti foarte uşor, pentru că, notîndu-le, depozitezi informaţiile în „computerul“ personal. Sînt deseori întrebată cum de am prevăzut decurgerea unui eveniment. Cînd pui cap la coadă nişte evenimente, reuşeşti, ca într-un joc de şah, să deduci, să anticipezi, pe firul logic, paşii următori. Dar să devii jucător de şah în presă înseamnă ani de muncă.

Prin acest mod de lucru, prin această „schemă“ a jucătorului de şah, prin care legaţi două evenimente produse deja, de altele pe cale de a se produce, anticiparea vă anihilează surpriza?

Viitorul apropiat vă mai ia prin surprindere?

Într-o vreme, schema funcţiona. Din cele trei sau patru mişcări, reuşeam lesne să deduc ce va urma. Însă în ultimii ani, cînd nimic nu se mai respectă, am din ce în ce mai multe surprize. Azi, din păcate, jocul de şah nu mai e ce era odinioară, calul nu mai mută în „L“, ci merge pe direcţia nebunului, nebunul nu mai merge pe diagonală, ci o ia pe unde vrea, ca să nu mai vorbesc de pioni. Pînă şi între piesele albe şi cele negre s-a produs un amestec.

Care a fost totuşi perioada în care regulile mai erau respectate?

O bună perioadă după Revoluţie, lumea mergea într-o direcţie cît de cît stabilă. Te puteai aştepta la reacţia unui personaj politic sau la mişcarea unui partid. Acum oricine poate declara ceva – că mîine retractează, partidele au o politică, ziua următoare îşi schimbă direcţia. Şi nimeni nu pare deranjat de această anomalie. S-au abandonat regulile, totul e un fel de sport combinat, ca pe maidan. Un fotbal cu oină, cu handbal şi mult box... totul devine imprevizibil şi, din păcate, ilogic. Societatea însăşi ajunge să fie pusă sub semnul întrebării, intrînd într-o mişcare browniană periculoasă, căci aproape în fiecare zi drumul deviază de la orice normă. Propagîndu-se această stare, pe toate palierele, am ajuns la personajul „Dorel“ care, dacă sapă un canal, distruge şi instalaţia de gaze, şi pe cea de apă, ba mai aruncă în aer şi un bloc. Pentru că azi nu se mai poartă să-ţi pui capul la contribuţie, lucrurile se fac „cum se nimereşte“, pe principiul „aşa face toată lumea“.

Mass-media are un rol în acest haos?

Din păcate, da. Mass-media a cultivat acest lucru cu insistenţă, obişnuind publicul să nu mai gîndească deloc, să ia de-a gata ce i se dă, fără să mai verifice. S-a pierdut instinctul de a pune la îndoială o declaraţie. Dacă cineva spune despre altcineva că a furat, informaţia e luată ca atare, pentru că ne-am obişnuit să lucrăm la un minimum de efort intelectual. Iar cei care încearcă să facă cît de cît ordine sînt consideraţi ori nebuni, ori abuzivi.

Să vorbim şi de vremuri mai îndepărtate. Pînă în 1988 aţi fost jurnalist, cronicar şi reporter literar la România liberă. Cum puteaţi să vă faceţi meseria de jurnalist, în ciuda tuturor restricţiilor, în ciuda cenzurii comuniste?

Este o glumă care îmi plăcea: diferenţa dintre ziaristul în dictatură şi cel în democraţie. Primul poate scrie ce vrea, al doilea scrie şi a doua zi. Azi ai ocazia să scrii şi a doua zi.

Bineînţeles, pe vremuri depindea ce doreai de la meseria aceasta. Dacă erai mulţumit şi susţineai partidul din convingere – cum erau unii –, n-aveai de ce să te plîngi. Nu simţeai o constrîngere că trebuia să susţii partidul. Cum se întîmplă azi cu unii jurnalişti care fac ce le zice patronul, din convingere, şi faptul că sînt puşi să înjure de dimineaţa pînă seara nu li se pare o limitare a libertăţii de exprimare. Pe de altă parte, dacă voiai să gîndeşti cu capul tău, să-ţi faci adică meseria, era foarte greu. Era imposibil să vrei libertatea totală – căci deşi era cenzură, îţi mai permiteai cîteva libertăţi parţiale. Eu lucram la secţia de cultură şi mai puteam să scriu, la început, despre o carte sau să fac un interviu cu un scriitor. Cînd restabileai puţin adevărul, simţeai că poţi fi jurnalist, deşi totul se petrecea în contextul unei mari minciuni. Abia după ce a căzut comunismul am înţeles cum acest sistem a subminat toate rădăcinile sănătoase ale acestei naţii. Dacă voiai libertate de exprimare, faptul că lucrai în presă te făcea să simţi mai aprig că trăieşti într-un stat mutilant, care îţi lăsa doar o mînă ca să funcţionezi, în timp ce pe cealaltă ţi-o răsucea la spate. Unul dintre marile cîştiguri ale democraţiei este această libertate de exprimare. Nici nu ştim ce bun avem. Deşi fiecare o foloseşte după chipul şi asemănarea sa, este un mare cîştig.

La noi libertatea de expresie creează însă uneori monştri. În numele democraţiei oricine îşi poate permite să spună orice, să încalce orice normă şi oricine se poate erija prin vehemenţa discursului într-un formator de opinie...

...Ba mai mult: de exemplu, azi e o modă să spui că totuşi comunismul n-a fost atît de rău. Asta se întîmplă tocmai pentru că acest sistem nu a fost condamnat aşa cum merita. Dacă spui oficial că Hitler a fost cumsecade, intri la puşcărie. Dacă vorbeşti nostalgic după Ceauşescu sau Stalin, nu e nici o problemă. Şi mulţi, fără să gîndească, spun că „aşa o fi“, fără să se documenteze, să privească o statistică, fără să caute pe Internet! N-au discernămîntul format pentru a distinge ce e nociv. Pe asta se bazează teribila confuzie care propagă încet reabilitarea a ceea ce n-ar trebui reabilitat, măcar în numele milioanelor de oameni pe care comunismul i-a omorît. Aşa cum victimele Holocaustului nu şi-au iertat criminalii, obligînd omenirea să nu-i ierte, şi victimele comunismului ar trebui să oblige măcar la minima decenţă: aceea de a nu mai fi lăudaţi criminalii.

În goana după rating, jurnaliştii au devenit, din profesionişti, vînzători de audienţă?

Chiar şi libertatea de expresie a devenit o afacere. Căci sînt unii jurnalişti care îşi vînd această libertate patronului care plăteşte mai bine. Şi mulţi dintre aceştia nu vor face nimic pentru libertate, ci doar îşi vor promova interesele personale. Iar patronii nu-şi doresc profesionişti, ci oameni care să scoată bani. Mass-media de azi e în goană după şoc. Spunem orice, dar să provoace scandal. Iar această inconştienţă promovează ceva rău. Nu te gîndeşti la ce faci. Toţi realizatorii de emisiuni stau cu sabia lui Damocles deasupra capului. Se uită mereu pe audienţă. Au ajuns obsedaţi de audienţă. Aproape în fiecare seară, pe fiecare post TV apare cineva cu o hîrtiuţă în care îşi laudă statutul de lider de audienţă.

Pe de altă parte, e vorba şi de o ipocrizie a publicului. Toată lumea se vaită că nu sînt emisiuni de cultură, dar se uită la mondenităţi. Ştim ce să declarăm în sondaje: vrem cultură şi civilizaţie. Dar ne uităm în continuare la Iri şi la Moni. Văzînd că unii au făcut aşa audienţă, toţi au urmat reţeta. Acum întrecerea se duce între cine face scălîmbăiala să fie mai afurisită.

Nu avem telecomanda?

Păi, nu mai ai ce să alegi. Am ajuns la suprema cursă a sabotării libertăţii de exprimare. Degeaba am telecomanda şi zeci de canale, căci n-am ce vedea. Mut de la un post unde e Iri, dau de Clejani. Mut de la Clejani, dau de Adi Minune sau Serghei Mizil. Mut, dau de altă arătare. Toată lumea e interesată de cancanuri, despre viaţa unei Sînzi sau Brînzi, şi toate sînt luate în serios. Pînă găsesc o emisune mai acătării mă ia somnul.

Iar cu emisiunile de bună calitate care mai există, avem altă problemă. Apare un soi de jenă a producătorilor faţă de emisiunile bune. Le dau pe furiş, parcă s-ar scuza. Am văzut interviurile cu Soljeniţîn. Superb. Dar au fost ele promovate? Sau emisiunea Apostrof, interviurile lui Bernard Pivot cu scriitori celebri. O minune, o lecţie de viaţă, model de conversaţie inteligentă. În programul TV emisiunea apare doar cu titlul şi cu ora, de parcă realmente s-ar jena că dau ceva bun, care însă nu va face audienţă, aşa că dacă te uiţi, o faci pe răspunderea ta.

Nu se promovează profesionalismul. Pentru asta trebuie timp. Pentru educarea publicului trebuie timp. Dacă vreme de 15 ani i-am dat doar scălîmbăieli şi înjurături, azi nu e obişnuit să asculte argumente. Nu le poate urmări. S-a dezobişnuit să gîndească şi vrea direct concluzia. Care de multe ori e o înjurătură.

În 1973 aţi debutat cu romanul Balada celor rău iubiţi, în care vorbiţi despre viaţa într-o redacţie. Dacă ar fi să rescrieţi azi acel roman, ce ar fi diferit?

M-am gîndit la asta de multe ori şi cred că e suficient să o prezinţi aşa cum e. Cred că ar fi fascinant să surprinzi doar cîteva zile, să zicem în timpul unui eveniment important. În redacţia unui ziar, sau televiziune. Înainte de ’89, în redacţia de ziar era un ritm lent. Atmosfera avea însă hazul ei cu personajele sale, micile glorii, discuţiile. După Revoluţie a fost dintr-odată totul trepidant. Dacă mă gîndesc la anii ’90 la România liberă, cînd plecam dimineaţa şi veneam seara acasă, cînd beam cafele peste cafele, mîncam pe fugă şi, uneori, seara tîrziu trebuia să schimbăm totul. Însă nici nu simţeam oboseala. Era adrenalină multă, totul era fantastic iar pentru mine a fost cea mai frumoasă perioadă. Cînd am simţit că eram acolo unde trebuia să fiu şi că fac exact ceea ce voiam să fac. 

a consemnat Stela GIURGEANU

Mai multe