The Wall, un motan Voltaire şi nişte artificii

Întrebarea a fost simplă: dacă ar fi să alegeți să păstrați o singură noapte, care ar fi aceea? Le mulțumesc invitaților mei că au intrat în joc.

Ioana BÂLDEA CONSTANTINESCU
scriitoare și jurnalistă

„Stele“, ai spus tu.

„Nu, artificii.“

Și te-am ridicat cu nasul pînă la geam. Nu reușisem să te adorm. Prea multe pocnitori sub fereastra noastră. Așa că am făcut Revelionul toți trei. Eu purtam mărgele de plastic, făcute de voi doi, dintr-un joc primit de Crăciun. Am băut suc în loc de șampanie și am adormit toți spunînd lamulțianilamulțianilamulțiani…

„Uite, stele“, ți-am spus vara asta. Una lîngă alta, pe iarbă, în cămăși de noapte, cu cizme de cauciuc în picioare. Ne zgîiam după ele. Eu și varianta ta de cinci ani. „Sînt Perseidele.“

Ai întins mîna spre ele, ca la trei ani, după care ai băgat-o în buzunar. Cam dezamăgită. Ai fi vrut artificii. Ploaie de meteoriți, ca în Ice Age 4.

„De ce nu ne cad la picioare? Ai zis ploaie de stele…“

Și am rîs. Cu nasul în părul tău. Nu ți am spus că-mi croșetez o noapte mare din bucățile astea. Mi-ar fi bune și stelele reflectorizante pe care le ai tu lipite la capul patului, dar știu că nu mi le dai.

Ilinca MANOLACHE
actriță

Sînt sigură că era în zori. Nu-mi amintesc nimic altceva. Nu-mi amintesc dacă taică-miu era acolo sau nu. Probabil era, dar nu mai știu. Adică mi-a povestit mama, da’… nu știu dacă s-a chinuit, dar mă gîndesc că s-a și bucurat, dincolo de toată suferința. A, și mai sînt sigură de ceva. Că s-a întîmplat pe 1 august. Și chiar dacă pare egoist, eu nu aș schimba nimic din noaptea aia dinaintea nașterii mele.

Diana POPESCU
jurnalistă

1992 (cred). Prin urmare, aveam cam 16 ani. În casa alor mei apăruse, în sfîrșit, un video. Și-n ziua cu pricina obținusem, după munci de lămurire, un VHS cu The Wall. Pentru 24 de ore. Așa că seara, după ce restul familiei a binevoit să se culce, m-am instalat în sufragerie cu trofeul. Pînă dimineață, am tot dat „play“, „pause“ și „rewind“, de niște sute de ori, pentru a transcrie, pe unul dintre caietele studențești din dotare, toate versurile. După subtitrare. Cu o frenezie care, acum, pendulează între ridicol și înduioșător. A doua zi, la liceu, numai funcțională n-am fost. Și, după zîmbetul tîmp-încîntat de pe fața mea, probabil m-au suspectat c-aș fi amorezată. În 2016, un search pe Google ar rezolva instantaneu chestiunea. Dar unde-ar mai fi înfrigurarea, teama că nu termini de înșirat texte în timp util, bucuria de a fi reușit? Nu „aș păstra“ acea noapte. Am păstrat o deja.

„Don’t be surprised when a crack in the ice appears under your feet“. Știu ce-o să fac la noapte.

Bogdan COȘA
scriitor

Mi se așternuse să dorm pe jos. Unul din cele două paturi era ocupat de mătușa mea și de fiica ei, iar celălalt, lipit de peretele paralel, de părinți. Bunica dormea în bucătărie. Aveam 19 ani, locuiam încă la ai mei – și cred că acolo, la țară, a fost ultima oară cînd am dormit împreună în aceeași cameră; ultima oară cînd am simțit că au o putere nătîngă și zdrobitoare asupra mea.

După ce s-a dat stingerea, mi-am ­luat laptop-ul în poală și am început să joc Blackjack. Aveam de făcut un rulaj consistent într-un timp destul de scurt. Mă ocupam cu jocurile de noroc. Cum nu aveam somn, am ținut-o langa, cu căștile în urechi, pînă tîrziu în noapte. Cînd să închid și să mai las și pe a doua zi, am început să pierd. O mînă, două, trei, zece – continuam să joc din pură curiozitate, să văd cîte mîini pot pierde consecutiv.

Am pierdut 48, ceea ce nu mi se mai întîmplase – e ceva foarte, foarte rar. Mai mult, după două-trei ture normale, am luat-o din nou la vale.

Îmi sărise somnul. Știam că nu se recomandă să continui nervos, dar trecusem deja de punctul de cotitură. Intrasem pe modul maniacal, așa că am început să joc autodistructiv, sfidător, batjocoritor – cum e mai rău. Pariam cîte 50 de euro pe o singură mînă, cîte o sută; o dată la cinci secunde, cum îmi venea.

Am ținut-o așa pînă dimineață, pierzînd și cîștigînd într-un ritm amețitor. Cînd m-am oprit, trecusem de mult de 10.000 de euro, totalul ce trebuia pariat pentru a primi bonusul de bun-venit al cazinoului, pe care-l vînasem inițial și la care se adăuga acum profitul – ca niciodată, o sumă din patru cifre. În fine, am început procedurile de retragere a banilor și, cînd am terminat, dîndu-mi căștile jos, i-am auzit pe cei patru sforăind la stînga și la dreapta mea. Chiar dacă eram ca băgat în priză, mi-am dat seama că trebuie să fiu băiat cuminte din nou, să mă culc, ca să mă pot trezi a doua zi; să nu ies din vorba lor, care nu vor conteni să-mi dea tot felul de sarcini și să mă umilească.

Cristi LUCA
critic de film

Cel mai sincer ar fi să aleg una din în­tîlnirile cu persoanele care îmi erau sau mi au devenit apropiate, să împărtăşesc fricile, tăcerile, rîsetele şi momentele în care singurătatea e suspendată preţ de cîteva ore. Cu fiecare opţiune pe care o fac, mi se pare că aş spune doar o parte din poveste şi în mintea mea se aude un mic „dar“ sau „totodată“ al personajelor cărora nu le dau dreptul la propria versiune. Singura excepţie e o noapte în care tipa cu păr blond portocaliu care cîntă pe scenă în cămaşă bărbătească, blugi strîmţi şi ghete cu toc înalt nici nu mă observă şi doar eu să ştiu că e un moment special. Mă gîndesc că asta trebuie să fie soarta unei zeiţe la un concert rock în Lisabona, să-l facă pe un tip să-şi aducă aminte de băiatul care asculta obsesiv muzică la el în cameră și visa că poate ajunge orice. Ei, evident, să-i pese prea puţin, iar mie prea mult.

Rozana MIHALACHE
manager cultural

În tren, spre un oraș de provincie. Lîngă noi, o doamnă în vîrstă, care ne ignora. Ne-am sărutat tot drumul. Gust de cafea. Un băiețel nu se mai oprea din urlat. I-ai oferit o banană. Te-a privit curios și pentru cîteva clipe am putut auzi doar respirația regulată a locomotivei. Erai neras de două zile. Gropița din bărbie începea să devină invizibilă pentru restul lumii. Peronul. Amiază de vară indiană. Pășeam mînă în mînă. Ne opream din mers cît să ne sărutăm. Ne opream din sărutat cît să respirăm. O mansardă. O inimă scrijelită pe grinda de deasupra patului. Simțeam că, pe măsură ce înaintam în iubire, deveneam invizibili pentru restul lumii și nu exista nici un aparat de ras care să ne salveze mai tîrziu, cum avea să se întîmple cu gropița ta din bărbie. Doar motanul Voltaire, din curtea interioară a mansardei, ne mai mirosea prezența. A răsărit luna. Umbrele noastre s-au acoperit una pe cealaltă pe saltea, căutîndu-se cu fervoare. Atît de conștienți unul de altul, încît nu ne dădeam seama că încetaserăm să mai fim separat și că, în cuplu, planeta părea că nu are resurse suficiente să ne susțină.

Maria BALABAȘ
muziciană și jurnalistă

Am ascultat împreună Christina Pluhar şi un Mircea Florian de demult. Am încercat să adorm, dar nu mi-a ieşit. Am stat trează şi noaptea aceea, şi noaptea următoare. Cînd am ajuns în camera mea, am făcut un duş, am deschis laptop-ul, m-am aşezat pe pervaz. L-am sunat pe iubitul meu de atunci şi am încercat să-i spun că e foarte bine unde sînt, am întîlnit nişte oameni fantastici şi sînt bucuroasă că am venit. Cum merge cu lucrul la albumul tău?

Între timp, mă apucase o sfîrşeală. Cel mai suprarealist lucru pe care îl simţisem în noaptea aceea era un rîu de femei care palpita în corpul întins lîngă mine. De-aia nici n-am putut să fac dragoste cu el. Mă întîlnisem, vrînd-nevrînd, cu toate femeile care trecuseră pe-acolo şi m am panicat. Adică cine sînt eu şi de ce aş face şi eu parte din acest rîu? M-am împotrivit.

Îl întîlnisem tot în ziua aia, mi s-a părut că e un bărbat „întreprinzător“, doar ochii arătau cumva diferit, ca şi cum ar fi fost ochi obişnuiţi să privească. Şi cam atît.

Alex MOLDOVAN
traducător și scriitor

Revelionul lui ’87. Cu privirea fixată în televizorul alb-negru Venus, privesc hipnotizat programul special care durează toată noaptea, într-o țară în care emisia obișnuită este de două ore. Pe zi. Asta în timp ce stau cu urechea lipită de difuzorul unui radio Atlantic, încercînd uluit să discern și să procesez cît mai multă informație posibil, de la glumele oligofrene la muzica proastă. Obiectivul e atins: mi se pare incredibil cum nimicul văzut și auzit în noaptea aceea a reușit să rămînă cu mine pînă în ziua de azi. Asta e noaptea la care n-aș renunța pentru nimic în lume din simplul motiv că, pentru scurt timp, pentru mine, îngrozitorul a devenit acceptabil.

pagină realizată de Ana Maria SANDU