The Big Boss şi cafeluţa mică

23 februarie 2008   Tema săptămînii

Prima regulă este că şefu’ are întotdeauna dreptate. A doua regulă este că, în caz că şefu’ nu are dreptate, se aplică prima regula. Aşa începe Decalogul Şefului, pe care îl poţi întîlni, fie sub formă de poster "haios" atîrnat prin birourile corporaţiilor, fie sub formă de e-mail la fel de "hazliu" pe care prietenii de trust şi-l trimit între ei, spre a-şi descreţi frunţile în timpul orelor de program. De multe ori, şefu’ primeşte şi el acelaşi e-mail, se amuză, rîde şi se lasă luat în băşcălie de către subalterni, pentru că dă bine să fii popular. Într-un fel, de asta s-au şi inventat team-building-urile - acele week-end-uri de băute pe banii companiei, la munte şi la mare (mai nou, Delta a devenit "o locaţie trendy"), presărate cu joculeţe tematice, în care ditamai managerii serioşi redevin copii. Este un fel de binemeritată şi îndelung aşteptată compensare: să poţi, timp de două zile, să fii conducătorul Echipei Verzi, din care şefu’ cel de toate zilele face parte doar ca simplu element, sau să-l baţi măr la petanque - un sport franţuzesc care presupune aruncarea cu biluţele, foarte şic la asemenea evenimente de firmă. Şefu’, desigur, e băiat bun, bea bere cot la cot cu tine, face mişto de nevastă, înjură Guvernul, te lasă să te tragi de şireturi cu el, cînd atmosfera la petrecere se încinge, într-un cuvînt, îţi arată faţa sa umană. În fond, şefu’ - mai ales cel "de department" - se află de cele mai multe ori pe aceeaşi treaptă socială cu subalternii săi, din rîndul cărora a pornit şi a fost promovat. Şi el are pe cineva deasupra lui, cineva mai mare, despre care simplii angajaţi nu ştiu mai nimic, pentru ei fiind o entitate foarte îndepărtată, care nu coboară niciodată din turnul său de fildeş, decît eventual pentru a da vreun interviu într-o revistă glossy de business. Cineva-ul ăsta, The Big Boss, care se află în vîrful piramidei ierarhice, îl cam face să tremure pe micul şef de departament, care are privilegiul să-l întîlnească de cîteva ori pe an, cu prilejul prezentării vreunui raport. Întîlnirile astea îi provoacă şefului cel mic, deopotrivă, spaimă şi încîntare. Încîntare pentru că simte că face şi el parte dintr-o lume inaccesibilă, rezervată numai muritorilor iniţiaţi. Spaimă pentru că ştie că trebuie să facă faţă acestei încercări. Şi pentru că, de cele mai multe ori, în jurul lui Big Boss plutesc diverse legende întreţinute de către angajaţii cu gura mai solobodă, în pauze cu multă cafea şi nori de fum de ţigară. "Ai auzit că odată a dat-o afară pe una din şedinţă fiin’că nu-i plăcea cum era-mbrăcată?", "Cică are o amantă nouă, tipa aia de la PR", "Păi, normal, altfel cum crezi că ajungea aia în postu’ ăsta? Că era o amărîtă, vai de mama ei!", "Cică dacă n-are vinu’ lui preferat la restaurant, se ridică şi pleacă", "Eee, astea-s poveşti, dom’le, da’ ai văzut Ninel de la Vînzări cum a ajuns el director. I-a plăcut de faţa lui şi l-a avansat peste noapte! Ce să mai vorbim, că sînt alţii care se spetesc aici muncind...", "Da, mă, aşa e-n viaţă, unii au noroc!", "Oare ne dă şi nouă primă de Crăciun, ce zici?", "Mă, nu ştiu, ar cam trebui, că biznisu’ merge super-bine. El, vorb-aia, a plecat în vacanţă în super-insule din Hawaii", "Aţi auzit ce s-a întîmplat la şedinţa trecută de strategie? A dat cu tot marketingu’ de pămînt! Io m-am întîlnit cu Mona la ţigară şi plîngea, săraca, cică a făcut-o în ultimu’ hal!". În asemenea condiţii, cînd şeful cel mic - care este şi el om, ca toţi ceilalţi - este chemat cu vreo treabă la Big Boss, este de la sine înţeles că nu doarme vreo două nopţi, de emoţie. După marea întîlnire, se întoarce transfigurat la echipa lui; dacă e femeie, îşi va găsi o colegă pe post de confidentă, căreia îi va mărturisi, la o cafea, amănunte picante care vor alimenta mai departe şirul nesfîrşit de legende despre Big Boss; dacă e bărbat, şeful cel mic va veni la echipa lui cuprins de o înflăcărare stahanovistă şi plin de motivaţii pentru a "depăşi cincinalul", ca să intre şi mai mult în graţiile superiorului său. De altfel, la o bere cu amicii, le va mărturisi că "băi, tipu’ e mare! Adică e super-deştept şi are o minte brici! Te citeşte imediat! Păi, altfel, cum crezi că ajungea el aşa departe?!" După aceea, şeful cel mic va încerca să-l imite, cuprins de importanţă sau, dacă întîlnirea nu a decurs tocmai bine, de frică. Să intuiască dinainte ce i-ar plăcea şi ce i-ar displăcea lui Big Boss şi să facă lucrurile să meargă numai pe acel făgaş. Să anihileze din start orice iniţiativă despre care el crede că i-ar putea isca mînia şi să ducă la bun sfîrşit numai acţiuni menite să-l mulţumească. În scurt timp, scopul final al activităţilor tuturor nu mai este produsul în sine (revista, reclama, iaurtul), ci mulţumirea deplină a lui Big Boss care, fericit fiind, va acorda cu generozitatea-i binecunoscută prime, bonusuri, promovări şi petreceri de Crăciun. Desigur, lucrurile nu stau peste tot atît de sumbru. Există firme mici unde Big Boss este chiar simpatic, în tirania lui. La prima firmă unde am lucrat, ca proaspătă absolventă de facultate, Big Boss - un tip pe jumătate român, excentric din fire şi umblat prin toate colţurile lumii - avea pe biroul său îmbrăcat în piele scumpă un clopoţel-sonerie (ca la recepţiile hotelurilor) şi două văcuţe de jucărie, cîntătoare. Văcuţele erau rezervate chemării celor două şefe mai mici, iar clopoţelul - nouă, angajatelor de rînd. Cînd Big Boss voia să cheme pe cineva la el în birou, nu folosea telefonul, ci micile lui obiecte emiţătoare de sunete. Şi nu mică le era mirarea clienţilor veniţi cu afaceri cînd birourile răsunau de un "muuu-muuu" prelung şi directoarea executivă - altminteri o femeie pe la vreo patruzeci de ani, genul de doamnă rafinată şi impecabil îmbrăcată -, auzindu-se chemată, începea să alerge de mama focului, mai-mai să-şi rupă tocurile, către biroul lui Big Boss. Iar de cele mai multe ori el nu avea altceva să-i spună decît că-şi doreşte "o cafeluţă mică", din aia cum numai ea ştie să-i facă...

Mai multe