Testimonial. 20 de ani într-o casă de tip familial

Mă numesc Dina Bogar, am 22 de ani și timp de aproape douăzeci de ani am locuit într-o casă de tip familial din Sighetu Marmației, casă dezvoltată de „Hope and Homes for Children România“.

La 2 ani, sora mea mai mică Adina și cu mine am fost abandonate și trimise la un leagăn de copii din Sighetu Marmației. Nu îmi amintesc foarte multe din acea perioadă, dar o imagine mi-a rămas întipărită în minte – cum stăteam aliniați la oliță, pe un coridor lung, foarte mulți copii. Acela era singurul moment în care ne puteam vedea toți copiii între noi, deoarece majoritatea timpului îl petreceam în pătuțurile noastre. Ne mai vedeam și în sala de joacă, dar acolo nu aveam jucării prea multe și, de regulă, încercam să i dau surorii mele ce jucării găseam pentru ca ea să nu mai plîngă. Mi-au rămas în minte pereții vopsiți în culoarea verde, imenși – așa îi vedeam. Acum, mi-am dat seama că încerc să evit acea culoare atît în dormitorul meu, cît și în toate hainele pe care mi le aleg.

Îmi mai amintesc camerele care mi se păreau imense, cu pătuțuri lîngă pereți și cu un covor în mijloc pe care eram lăsați să ne tîrîm după cum puteam. Probabil voiam să explorez, dar eram destul de stîn-gace și speriată. Visul meu era să ajung la ferestre, unde credeam că voi descoperi o altă lume, doar fiindcă erau atît de sus și atît de imposibil de escaladat.

Îmi doream să fiu îmbrățișată și strînsă la piept de oricine trecea prin apropierea mea. Atunci, nu conta dacă era o doamnă educatoare sau orice străin care ne vizita, cerșeam acea atenție, care era de fapt o manifestare a unei singurătăți, cred eu.

Din fericire, la 3 ani, eu și sora mea Adina am fost mutate la o casă de tip familial dezvoltată de Hope an Homes for Children. De atunci, pot spune că viața mea s-a schimbat. Am început să merg la grădiniță, să îmi fac prieteni, să mă simt iubită, să îmi trăiesc copilăria.

Cele mai importante momente din viața mea le-am petrecut aici, în casa de tip familial. Prima mea păpușă, prima mea zi de naștere cu tort, prima mea rochiță care consideram că e de prințesă, primul Crăciun cu multe cadouri.

Pe mama am cunoscut-o abia la 10 ani. Îmi amintesc prima noastră întîlnire cu mama de cînd ne-a părăsit: ne a îmbrățișat, ne-a pupat, însă nu a putut să-și dea seama care era Dina și care era Adina. Ne-a mai căutat de cîteva ori, însă după ce și-a refăcut viața nu ne-a mai căutat deloc.

Tatăl meu venea pe la casă în vizită, chiar imediat după ce ne-am mutat, dar cred că mă vizita mai mult ca să se răzbune pe mama, pentru că erau despărțiți și nu voia să recunoască că este și tatăl surorii mele, deși amîndouă semănăm mult și sîntem leite tatăl nostru. Într-o zi, tatăl nostru a venit în vizită, cred că aveam vreo 5 ani, și m-a cerut la o plimbare în oraș pentru cîteva ore. Dar nu m a adus înapoi, m-a furat și m-a ascuns vreo trei zile, pînă am fost găsită. Țin minte că eram bucuroasă să fiu cu tata, dar nu înțelegeam de ce nu mă duce înapoi. După prima noapte petrecută undeva, nu mai țin minte unde, am devenit foarte speriată și nu înțelegeam ce mi se întîmplă. Mi-era din nou foame, nu mă simțeam protejată și nu înțelegeam de ce nu pot să mă întorc în patul și în camera mea. Cred acum că el era și sub influența băuturilor alcoolice și orice minut petrecut împreună îmi crea o stare de spaimă neexplicată. Eu m-am întors acasă, în casa de tip familial, dar, ca urmare a gestului său nesăbuit, tatăl meu a primit interdicția de a mă vizita. Drept răzbunare, nu a mai semnat nici un act prin care să mi se permită să mă duc, de exemplu, în vacanțe în Italia, cum făceau sora mea sau alți copii din case. Dacă era vorba de o excursie sau o vacanță în țară, mereu trăiam cu teama că el va veni și mă va fura din nou. Inclusiv cînd mergeam la școală, tot timpul mă uitam în spate să văd dacă nu vine să mă fure.

Prima mea excursie în afara țării a fost în Ungaria, excursie organizată de „Hope and Homes for Children“. A fost o experiență minunată și, pentru prima oară de cînd am împlinit 18 ani, am putut să iau decizii fără acordul părinților. Părinții mei adevărați au devenit educatoarele din casă. Tot ce sînt astăzi se datorează educatoarelor care m-au crescut și Fundației „Hope and Homes for Children“.

Fiind privată de dragostea părinților mei și de micile bucurii pe care ți le oferă o minivacanță sau o excursie cu clasa, m-am refugiat în învățătură. De aceea, cînd am terminat Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand“ din Sighetu Marmației, m-am hotărît că trebuie să continui cu o formă de învățămînt pentru a-mi crea un viitor și un rost în viața mea de adult. Așa am dat admitere la Universitatea „Babeș-Bolyai“, la extensia din Sighetu Marmației, și am studiat Pedagogia. Visul meu este să devin educatoare și să ajut alți copii care au trecut prin ce am trecut eu.

Sînt foarte implicată în activități de voluntariat și ajut copiii din casă să își facă temele.

2018 a fost un an plin de succese pentru mine. În vară, am absolvit facultatea și am susținut examenul de licență, iar de acest lucru sînt foarte mîndră și recunoscătoare atît celor care m-au crescut și m-au educat, cît și celor care au avut încredere în mine și m-au susținut financiar.

De aproximativ o lună am ieșit din sistemul de protecție a copilului și locuiesc cu chirie în oraș. Mi-a fost foarte greu să mă despart de persoanele dragi din casa de tip familial, însă știam ca va veni și această zi.

Iar visul meu de a fi educatoare este pe cale să se împlinească: lucrez ca ajutor de educatoare la o grădiniță din Sighetu Marmației. Nu există mai mare bucurie decît aceea de a sta între cei mici, a mă juca și a le fi alături. Anul viitor voi da examenul de titularizare și sper să îmi găsesc un post stabil de muncă.

În ciuda faptului că am crescut într-o casă de tip familial, mă simt împlinită și consider că am avut o viață frumoasă. Am crescut cu copii diferiți, cu caractere diferite, am fost crescută de niște oameni străini care, pînă la urmă, au ajuns să devină cei mai importanți oameni din viața mea, dar lucrul cel mai important este că am avut alături pe cineva care să creadă în mine, care să mă susțină. Mă simt foarte liniștită știind că am luptat pentru viitorul meu și că am avut alături de mine oameni care m-au susținut cît s a putut de mult.