Terorismul nostru, cel de toate zilele

Moarte în numele lui Allah

De la ISIL, în Irak şi Siria, ori Boko Haram, în Nigeria – mişcări vizînd crearea unor califate islamice –, pînă la confruntările ruso-ucrainene de la Doneţk şi Lugansk, cu numeroase victime civile, inclusiv pasagerii avionului malaezian recent doborît, terorismul marchează tragic Planeta. Şi nu e deloc specific doar zonelor tradiţionale de conflict sau lumii a treia, mai cu seamă de cînd atacurile au vizat New York, la 11 septembrie 2001, Moscova (23 octombrie 2002), Madrid (11 martie 2004), Londra (7 iulie 2005), Oslo (22 iulie 2011) sau Bruxelles (24 mai 2014).

O cronologie a morţii, cu mii de victime nevinovate, într-o confruntare atipică, luînd, de la un caz la altul, forme surprinzătoare, dar avînd, cel mai adesea, un resort constant: religia islamică. În numele Coranului, cei mai exaltaţi din adepţii lui Allah nu ezită să-şi paveze cu cadavre drumul spre paradisul celor 72 de hurii.

Ciocnirea civilizaţiilor, la peste două decenii de cînd Huntington a formulat teoria, e în plină desfăşurare, ameninţînd să degenereze într-un nou război mondial, în contextul tendinţelor de reconfigurare geostrategică. Ofensiva violentă, dar şi demografică a islamului se produce pe fondul unei deplasări a centrului de greutate al Planetei dinspre un Occident în declin tot mai îngrijorător, spre o Asie în plină ascensiune. Criticată pentru incorectitudine politică, teza e în curs de validare de o istorie încă o dată bulversată de imperativul refacerii ordinii globale. Iar terorismul nu joacă, în acest proces, rolul de supapă, ci de instrument al unei confruntări asimetrice, adaptate noilor tehnologii şi globalizării. Cu atît mai mult creşte potenţialul unui act terorist de a fi detonatorul tensiunii în curs de acumulare. Aşa cum s-a întîmplat, de altfel, în momente neaşteptate din existenţa umanităţii, cînd a fost nevoie numai de o scînteie la intersecţia marilor expansionisme.

Gavrilo Princip – gloanţe pentru sfîrşitul unei lumi

Anul acesta, centenarul Marelui Război a fost comemorat mai mult cu încordare decît cu emoţie, din cauza anexării Crimeii de către Rusia. La cîteva sute de kilometri de Sarajevo, criza ucraineană a amintit unei Europe încremenite în suficienţă birocratică cît de fragilă e graniţa păcii.

Cinstit ca act de eroism ori marcat ca o crimă ce a îngropat „Belle Epoque“, patru imperii şi peste zece milioane de militari şi încă atîţia civili, gestul lui Gavrilo Princip e mărturia cea mai elocventă a uşurinţei cu care lumea poate deveni un infern. Privind dezvelirea busturilor închinate, în oraşe ale Serbiei, ucigaşului din 28 iunie 1914 (a surprins sărutul dat de Kusturica uneia din efigii), nu puţini s-au întrebat dacă poate fi evitat un nou război mondial, pentru ca „Pax Americana“ să ia sfîrşit, atunci cînd suna şi sorocul acestui imperiu, ridicat pe ruinele Europei sfîşiate de boala naţiunilor.

Înlănţuirea de tensiuni din Balcani – unde panslavismul şi pangermanismul îşi disputau moştenirea otomană – în creştere în deceniile premergătoare Primului Război, a răbufnit odată cu asasinarea arhiducelui moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, şi a soţiei sale. Privite retrospectiv, dimineaţa zilei de 28 iunie 1914 şi luna ce a urmat frapează prin concursul absurd de hazard şi neghiobie decizională ce a dus la declanşarea războiului. Aruncarea inconştientă cu capul înainte a unui imperiu dualist epuizat, cecul inconştient în alb dat Vienei de Kaiserul Wilhelm al II-lea, efectul de domino, inevitabil în sistemul de alianţe iniţiat de Bismarck şi dezvoltat de-a lungul a patru decenii de pace, siguranţa liderilor momentului că va fi un război regional şi rapid ori că Anglia nu va intra în război dacă Belgia va fi invadată – toate acestea au dus la o baie de sînge fără precedent.

Dar pentru ca această abordare nechibzuită a perspectivei războiului în epoca industrială să ducă la catastrofă a fost nevoie de gestul extrem al unui tînăr naţionalist sîrb, din Bosnia-Herţegovina anexată de facto de coroana austro-ungară la 1878 şi de jure la 1908. Obiectivul lui Princip şi al curentului ce l-a inspirat s-a îndeplinit după patru ani şi jumătate de război: crearea unui stat al slavilor sudici, dominat de sîrbi. Atentatul cu cel mai grav impact din istorie a determinat redesenarea hărţilor Europei şi Orientului Mijlociu şi a pus punct supremaţiei europene, pentru a lăsa loc afirmării Statelor Unite ca primă putere mondială.

Permanenţa şi feţele terorii

Tactica utilizării violenţei pentru a provoca deliberat teamă a fost elocvent sintetizată de Sun-Tzu: „Omoară unul şi terorizezi o mie“. Chiar dacă termenul a fost consemnat prima dată în suplimentul de dicţionar al Academiei Franceze, abia la 1798, cu referire la Regimul Terorii instaurat de iacobini, e cert că omul a recurs, din zorii istoriei, la atacuri menite să semene frică semenilor săi. Istoricii evocă „terror cimbricus“ – „teroarea Cimbrilor“, un neam germanic care a ameninţat Roma la sfîrşitul secolului II î.Chr. În secolele ce-au urmat, de la revolta zeloţilor din Iudeea, la năvălirile barbare, crimele Inchiziţiei ori asasinate celebre, precum uciderea lui Henric al IV-lea, la 1610, de către Ravaillac, teroarea a făcut constant parte din existenţa umană.

Atentatul eşuat al regaliştilor contra lui Napoleon, în decembrie 1800, e considerat primul act de terorism modern. Atacurile nihiliştilor şi anarhiştilor ruşi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au culminat cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, în 1881. Atentate anarhiste erau comise şi la Paris, în special în 1892-1894, ajungîndu-se la uciderea preşedintelui Republicii, Sadi Carnot. Era epoca în care Sissi, împărăteasa austriacă, a fost asasinată la Geneva (1898).

În perioada interbelică, terorismul a fost utilizat intens ca modalitate de luptă politică, fiind promovat de regimurile totalitare europene. În 1934, la Marsilia, extremişti croaţi i-au asasinat pe regele Iugoslaviei, Alexandru Karagheorghevici, şi pe ministrul francez de externe, Louis Barthou. În paralel cu crimele naziste şi lansarea politicilor de exterminare a evreilor europeni, terorismul de stat instaurat de bolşevici trimitea la moarte milioane de cetăţeni sovietici, inclusiv numeroşi „tovarăşi de drum“ ai lui Lenin şi Stalin. Terorismul extremelor stîngă şi dreaptă a cunoscut o nouă amploare în anii ’60-’70, în Italia şi Germania. Punctul culminant l-a reprezentat omorîrea de către Brigăzile Roşii, în martie 1978, a fostului preşedinte al Consiliului de Miniştri, Aldo Moro. Grupări neofasciste au reuşit, la rîndul lor, performanţa uciderii a 85 de persoane, într-un atac cu bombă în gara din Bologna, în august 1980. A fost anul în care separatiştii basci din gruparea ETA au asasinat 118 persoane.

Acţiunile teroriste nu i-au vizat doar pe civili (e sugestiv, pentru acest tip de atacuri, cel cu gaz sarin comis de secta Aum în metroul din Tokyo, în 1995), ci şi liderii politici: preşedintele american Kennedy (1963) şi cel egiptean, Sadat (1981), premierii indieni Indira (1984) şi Rajiv Ghandi (1991), cel israelian, Yitzhak Rabin (1995).

Un exemplu clasic de terorism de stat este atentatul de la Lockerbie, organizat de regimul Kadhafi şi soldat cu moartea a 270 de pasageri ai unui zbor intercontinental. Dar terorismul de stat a atins apogeul postbelic în Cambodgia anilor 1975-1979, cînd regimul Khmerilor roşii a exterminat două milioane de oameni. Un milion de etnici hutu şi tutsi au pierit, de asemenea, în genocidul etnic din Rwanda, în numai o sută de zile ale anului 1994.

Nici România n-a fost ferită de acţiuni teroriste. Au fost omorîţi prim-miniştri: Barbu Catargiu, în 1862, I.G. Duca, în 1933 şi Armand Călinescu, în 1939. Regimul carlist a reacţionat violent şi în afara legii la crimele legionare, fiind executaţi, în valurile de represalii, C.Z. Codreanu şi sute de legionari din întreaga ţară. Atentatul comunist cu bombă din Senatul României, din 1920, a deschis un arc în timp întregit sîngeros de teroarea stalinistă postbelică, în care spectrul regimului concentraţionar, cu sutele sale de mii de victime, a paralizat societatea.

Vecinătatea fiarei

Dovadă a prezenţei cotidiene a terorismului în imediata noastră proximitate stau evidenţele Europol, care atestă că, în 2012, s-au înregistrat atacuri teroriste în şapte state ale UE, majoritatea din cele 219 atentate concentrîndu-se în Franţa, Spania şi Marea Britanie. Au murit, în anul respectiv, 17 oameni şi au fost răniţi 46, în urma acţiunilor teroriste. De atunci, s-au intensificat atentatele de inspiraţie religioasă. Se estimează că peste 2000 de tineri musulmani, cetăţeni europeni, în special din Franţa şi Germania, luptă acum în trupele islamiste din Irak şi Siria. Atentatul terorist de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles, soldat, la 24 mai, cu patru morţi, este avertismentul că Jihadul nu mai e o realitate doar a Orientului Mijlociu.

Cît de dificile sînt combaterea şi pedepsirea actelor teroriste, într-o lume fără graniţe, o arată lejeritatea cu care autorul acestui atac, un cetăţean francez de origine algeriană, fost combatant în războiul civil sirian, şi-a plimbat, timp de o săptămînă, Kalaşnikovul pe ruta Bruxelles-Marsilia. Şi mai sugestivă e dificultatea lichidării lui Bin Laden, abia la zece ani după ce Al-Qaeda a deturnat cele patru avioane spre turnurile WTC şi spre Pentagon, făcînd 3000 de victime şi dînd terorii globale o amploare fără precedent.

Într-o astfel de lume, cuvintele lui Noam Chomsky sînt un avertisment care obligă la acţiune adecvată: „Cert e că terorismul funcţionează. E o gravă eroare de analiză să se spună, şi se întîmplă frecvent, că terorismul e arma celor slabi.“

Horia Blidaru este consilier politic la Parlamentul European.