Teritorii ale creierului meu

Tata îmi povestea cu mîndrie o întîmplare de cînd eram mică, petrecută în extrem de rarele ocazii în care m-a plimbat cu căruciorul. Scena, povestită și răspovestită, are loc în hala alimentară, mereu goală, din centrul orașului. Legenda spune, așadar, că tatăl meu a oprit căruciorul să povestească cu un prieten și, în timp ce ei pălăvrăgeau, eu m-am ridicat în picioare în cărucior și i-am tras un pumn în nas fiului amicului, întorcîndu-l cu roțile în sus. Se pare că băiețelul, mai mare decît mine cu trei ani, încerca să se împrietenească cu mine, vorbindu-mi peltic, pe limba bebelușească.

Așa am ratat primul posibil prieten.

Mai tîrziu, în blocul unde ne-am mutat, mi-am făcut și prima prietenă copil. Pe Crina. Îmi plăcea să dorm la Crina, să facem petrecere în pijamale și să ne jucăm de-a vînzătoarele la magazinul de trifoi, păpădii și pietricele pe care îl amenajam în fiecare dimineață de vară în fața blocului. Tot cu Crina mă plimbam în albia pîrîului din fața blocului în picioarele goale, umplîndu-ne buzunarele cu pietre și bucăți de sticlă șlefuite de apă, adevărate comori. Distracția favorită era să ne dăm pe liane, cum numeam mănunchiurile de crengi de salcie cu care ne deplasam de pe o parte pe alta a pîrîului Căstăilor, Tarzan style. Cu Crina prindeam noaptea licuricii, însă Crina era prea fetiță, iar adevăratul meu obiectiv era să intru în gașca băieților, cu care furam pîine și sticksuri de la fabrica din apropiere, cu care ridicam corturi pe iarba din fața blocului și jucam „Țară, țară, vrem ostași“, „Fierbe, fierbe oala luuui…“, „Țingili, țingili“ și „Bongolo, Bongolo“, „Omul negru“ și alte jocuri nu lipsite de agresivitate. Cînd am devenit membru cu drepturi depline în gașca băieților, împreună cu care îmi petreceam zi-lumină, fetele s-au delimitat radical de mine. În cea mai mare parte, însă, m-am petrecut copilăria insomniacă, citind sub pătură la lumina unei lanterne.

Abia la școală m-am împrietenit cu Lucica. Tatăl Lucicăi era pescar, iar mama ei făcea ciorbă de burtă care nu puțea și pe care, acasă, o uram din răsputeri, dar la Lucica o mîncam cu două guri. Prietenia noastră se baza pe lungi ore petrecute împreună în toaleta casei sau a școlii, plimbări prin oraș, ba la bunica ei, în curtea căreia locuia o țigancă ce ne ghicea săptămînal viitorul în cafea și bobi, ba, mai tîrziu, pe seri finalizate cu bătaie administrată amîndurora la întoarcerea acasă, cînd mamele noastre aflau că, de fapt, nu am mîncat prăjitură la Cofetăria Gulliver, ci am jucat biliard la clubul nou deschis. Hmm. Cu Lucica fumam în toaleta școlii și chiuleam cu un talent nemaipomenit. Aveam diferite tactici dezvoltate de-a lungul anilor de gimnaziu. De pildă, cînd ne plictiseam mult prea tare la o oră, începeam să vorbim intenționat, iar Lucica era prima dată afară din clasă. După ce doamna profesoară Sur Genica o dădea afară, începeam să deranjez alt coleg, astfel încît să rup și eu ușa în spatele căreia mă aștepta, rîzînd în hohote, Lucica. Practic, nu chiuleam. Eram pur și simplu date afară. Intram în bucluc în fiecare zi, motiv pentru care prietenia noastră era un carusel emoțional oscilînd între rîs în hohote și spaima de consecințele care nu întîrziau să apară. Mi-am dovedit prietenia necondiționată cînd Lucica a făcut varicelă și medicul nu i-a dat voie să iasă din casă două săptămîni, iar eu am vizitat-o zilnic, sperînd să fac varicelă la rîndul meu. Lucica era singura persoană de vîrsta mea pe care îndrăzneam să o invit acasă la mine, din motive pe care le voi păstra sub tăcere. Drumurile noastre s-au separat abia la liceu, cînd am ales școli diferite. Lucica trăiește azi în Germania și n-am mai văzut-o de foarte mulți ani.

Următorul meu prieten și primul pentru care am simțit că aș face orice a fost Găbiță. Găbiță, nici nu-mi vine să cred, a murit anul trecut, după o viață zbuciumată. Găbiță, care a suferit mult de mic și i-a făcut și pe cei din jur să sufere, plecînd prea devreme dintre noi.

Dar, în perioada în care prietenia noastră își atingea apogeul, Găbiță era colegul meu de bancă, un nod de frumusețe și durere. Colegul meu de pîine cu margarină și pastă de ardei, colegul meu de poeme, copilul cu care făceam maraton de lectură închiși în casă și cu care ne testam înclinațiile artistice scriind poeme extrem de proaste pe toate gardurile.

Stăteam în ultima bancă împreună și scriam bilețele pe care le trimiteam rîndurilor din față, astfel încît clasa rîdea în valuri și, inevitabil, noi ne atingeam obiectivul: să fim dați afară de la ore și să mergem la o casă sau alta să citim în liniște. Și de el, viața m-a despărțit devreme. Cu Găbiță, practic, s-a conturat profilul meu prietenesc, neschimbat pînă astăzi. Cînd am un prieten îl internalizez pe de-a-ntregul. Cînd am un prieten nu mă plictisesc niciodată de el. Aș fi în stare să îmi petrec ziua și noaptea întreagă lîngă prietenul meu. Să-mi fac casă în aceeași curte, să îi dau parola de la e-mail, să îi donez un organ. Poate de asta am și atît de puțini prieteni. Pentru că prietenia e pentru totdeauna. Mi-e dor de Găbiță. De frumusețea lui.

Dar adevărații prieteni, cei care nu dispar niciodată, mi i-am făcut foarte tîrziu și ne leagă lucruri atît de profunde, încît conexiunile noastre sînt de nezdruncinat. Bogdan mi-a oferit asistență juridică în timp ce voma de la citostatice. Maria a fost mereu lîngă noi. Eroinele Georgi și Rox m-au ținut pe capul lor în momente de panică (justificată sau nu) și mi-au îngrijit cu drag copiii. Claudia a venit zi de zi la mine în spital vreme de șapte luni.

Cînd mă gîndesc la Dan și la Marin, la drumurile pe care le-am făcut împreună, timpul chiar stă în loc și ei se întrupează aievea în bucătăria în care stau înconjurată de molii și beau un pahar de vin, aievea. Datorită lor pot fi singură, dar niciodată singură. Ajunge să închid ochii, ajunge să deschid o carte sau să încep să scriu.

În fiecare noapte mă plimb cu prietenii mei în diferite orașe, admirăm străzile și probăm cafele. Ceva inexplicabil se țese în coconul nostru. Ajunge să mă gîndesc la ei, că se întîmplă viața.

Nu am vocația relațiilor matrimoniale de lungă durată. Așa m-am născut, defectă, cu un attention span relațional de maximum patru ani. Poate tocmai de asta prietenii mei sînt teritorii ale creierului meu: Mama, Alexa, Eduard și prietenii mei. 

Ana Dragu este scriitoare și coordonatoarea Centrului de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ“, Bistriţa. Cea mai recentă carte a sa este Borderline (Editura Charmides, 2017).

Foto: Mircea Struţeanu