Teorii şi aplicări reale
Conceptul de capitalism este înţeles în modalităţi radical diferite de diferiţi autori. Există totuşi asemănări şi suprapuneri între aceste înţelesuri şi putem identifica o tranziţie graduală de la unele la altele. Simplificînd destul de mult, aş identifica cinci înţelesuri cît de cît distincte.
În înţelegerea marxistă (de la Karl Marx la Fernand Braudel, la doctrina catolică modernă, ecologism şi postmodernism), capitalismul este mai degrabă un proces decît o stare de fapt: este un mod de producţie caracterizat prin proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, o separare clară între proprietarii capitalului (care trăiesc din profit) şi angajaţi (care trăiesc din salarii), şi o acumulare iniţială a capitalului prin forţă. Marxiştii consideră că relaţia dintre proprietarii de capital şi muncitori este una de exploatare. Înţelegerea catolică (din enciclicele papale şi lucrările teologilor catolici moderni) este asemănătoare cu cea marxistă, punînd accentul pe existenţa unei separaţii între capital şi salariaţi, dar, în plus, se pune accentul şi pe „spiritul hedonist“ al consumerismului care trebuie temperat. Mişcarea ecologistă se bazează şi ea pe concepţia marxistă, idealizarea autarhiei fiind consecinţa idealului eliminării separării dintre proprietarii capitalului şi forţa de muncă. Lucrările postmoderne despre capitalism (Slavoj Zˇizˇek etc.) sînt şi ele foarte asemănătoare conceptual cu perspectiva catolică, cu excepţia evidentă a ateismului. De fapt, una dintre „acuzele“ pe care autori precum Andreea Micocci le aduc capitalismului este că nu a adus ateismul de masă „promis“. Catolicii în schimb deplîng secularizarea adusă de capitalism.
Conform înţelegerii sociologice (Alfred Marshall sau Max Weber) capitalismul este un anumit tip de sistem social caracterizat de un anumit cadru politic (stat de drept; comerţ liber şi competiţie; absenţa obstacolelor instituţionale în calea mobilităţii sociale), cultural (amînarea satisfacerii plăcerilor; proprietatea individuală acceptată ca legitimă; munca separată de odihnă şi plăcere; lipsa presiunilor sociale conformiste; presiune socială asupra conducătorilor), organizaţional (tehnologie; calcul raţional; diviziunea muncii; urmărirea profitului), şi personal (relaţii de familie puternice; relaţiile cu străinii, în special economice, mai puternice decît cu vecinii; libertate în alegerea slujbei). Variante ale aceastei perspective sînt întîlnite şi la istorici care dezbat cauzele apariţiei capitalismului, precum Alan Macfarlane, Joel Mokyr sau Deirdre McCloskey. Multe asemenea dezbateri sînt despre definiţia conceptului mai mult decît despre lanţul cauzal.
Conform înţelegerii economice şi instituţionaliste (Thorstein Veblen, Milton Friedman, James Buchanan, Douglass North, Harold Demsetz, Peter Hall & David Soskice etc.), capitalismul este un set de reguli formale şi informale: proprietate privată a mijloacelor de producţie, comerţ liber, libertatea contractului, competiţie, reinvestirea profiturilor, norme şi reglementări private rezultate spontan mai degrabă decît impuse de stat. O perspectivă întrucîtva diferită de cea economică, pe care o putem numi antreprenorială (cu originea la Joseph Schumpeter, Ludwig von Mises şi Israel Kirzner) pune accent pe inovaţie şi pe descoperirea de noi oportunităţi. Capitalismul este adus înapoi spre ideea de proces: e un mecanism de „distrugere creativă“ alimentat de comerţ şi orientat spre producţia de masă. E un proces care acţionează asupra unei societăţi indiferent de organizarea ei instituţională, atît în interiorul statelor comuniste (piaţa neagră, legăturile informale de tip blat în URSS sau guanxi în China), cît şi la nivel supra-naţional (globalizare). Matt Ridley descrie de pildă toate perioadele de boom economic, din epoca de piatră şi pînă acum, din toate zonele geografice, ca rezultate din extinderea comerţului şi îndepărtarea de autarhie. Statul e şi el important, dar e văzut ca facilitator sau piedică în calea antreprenoriatului.
În fine, conform înţelegerii libertariene (Ayn Rand, Murray Rothbard), capitalismul nu este un sistem sau un proces concret, cît un ideal: drepturile de proprietate individuală sînt inviolabile, fiecare resursă a fost alocată în mod paşnic unei persoane juridice (nu mai există „bunuri publice“), injustiţia „acumulării primitive de capital“ a fost reparată, iar interacţiile au loc pe bază strict voluntară (contracte).
Lăsînd la o parte marxismul şi libertarianismul, care au un puternic conţinut normativ instrinsec, celelalte divergenţe au la bază dispute în legătură cu mecanismele cauzale socio-economice. Este cultura individualistă un efect al unor factori economico-instituţionali, de exemplu, comerţul şi diviziunea muncii, sau o condiţie cauzală necesară lor? Poate fi cadrul instituţional al capitalismului impus prin reforme rapide ale cadrului legislativ sau este necesară dezvoltarea sa prin înflorirea graduală a unor mecanisme de autoreglementare şi antreprenoriat? Literatura despre tranziţia postcomunistă adoptă în primul rînd o perspectivă instituţionalistă, pe linia varieties of capitalism dezvoltată de Hall & Soskice. Disputele mai generale despre natura şi originea capitalismului nu prea au influenţat analiza tranziţiei.
Ce este o tranziţie de succes?
În cadrul acestei abordări, autori precum Anders Åslund identifică următoarele criterii ale unei tranziţii de succes: dereglementarea pieţei, privatizarea masivă a mijloacelor de producţie, democraţie, lipsa corupţiei, inflaţie mică, şomaj mic, cheltuieli bugetare mici (ca procent din PIB). William Baumol, Robert Litan şi Carl Schramm identifică mai multe forme de capitalism: capitalism de stat (piaţa puternic reglementată, guvernul alege cîştigătorii în competiţia dintre firmele private – de exemplu, licitaţii publice care acordă licenţe de monopol şi nu competiţie liberă pe piaţă); capitalism oligarhic (puterea şi averea concentrate la cîţiva actori privaţi); capitalism corporatist (firme mari domină activitatea economică); capitalism antreprenorial (firmele mici şi inovative au cel mai important rol).
Situaţia din România din ultimii 20 de ani oferă motive de reticenţă faţă de abordarea pur instituţională. Eşecul antreprenorial din Valea Jiului în urma disponibilizărilor pare să susţină perspectiva sociologică. Lăsînd aceste dubii la o parte, care au fost factorii ce au determinat avansul pe calea descrisă de Åslund? Ce pondere au avut ideologia liberală, influenţa externă a UE sau constrîngerile inevitabile ale realităţii economice? Rezultatul direct al Revoluţiei a fost o democraţie imperfectă. Se putea şi mai rău. Ideologia socialistă a lui Ion Iliescu a oprit deriva teocratică (a împiedicat ca înalţii prelaţi BOR să fie automat senatori, iar ortodoxia să fie declarată religie oficială). Economic, aceeaşi ideologie a frînat mult lucrurile. În timpul guvernării Văcăroiu, cu cooperarea lui Mugur Isărescu, inflaţia a trecut de 250%, iar cheltuielile bugetare au fost imense. Ideologia liberală a jucat un rol important în timpul guvernării Ciorbea, care a liberalizat masiv economia: a eliminat controalele preţurilor, a liberalizat schimburile valutare, a făcut disponibilizări masive şi privatizări (şomajul a crescut peste 10%). Corupţia a crescut, ceea ce a pus capăt reformelor: iniţierea privatizării marilor întreprinderi a intrat în conflict direct cu interesele proprietarilor de firme-căpuşă.
Guvernarea Năstase a marcat o stopare a reformelor economice, scăzînd libertatea de investiţie şi a comerţului, iar libertatea de expresie a scăzut şi ea. Totuşi, cheltuielile bugetare şi corupţia au fost limitate, iar calitatea actelor legislative a crescut (cf. indicilor de guvernare Governance Matters de Kaufmann, Kraay & Mastruzzi şi indicilor Heritage). Acest lucru poate fi interpretat ca efect al constrîngerilor economice obiective, dar şi ca urmare a unei ideologii relativ pro-piaţă a lui Adrian Năstase. Guvernarea Tăriceanu a marcat o creştere a libertăţii economice, scăzînd timpul şi costul deschiderii unei afaceri, taxele şi reglementările. Au crescut însă cheltuielile bugetare şi ponderea statului în economie, ceea ce poate fi explicat ca adoptare a strategiei „pomenilor electorale“. Anumite reforme au fost rezultatul direct al influenţei UE: creşterea transparenţei (încă departe de ideal), legea conflictului de interese (mulţumită absenţei căreia s-au îmbogăţit mulţi politicieni) şi inamovibilitatea judecătorilor.
România are capitalism de stat, în ciuda reformelor realizate pînă acum. Este clar şi faptul că România este departe de capitalismul oligarhic, unele ţări occidentale (precum Italia, Franţa, Germania, Austria, Spania) fiind mai oligarhice. Competiţia faţă de capitalismul de stat vine din partea capitalismului corporatist şi, în mai mică măsură, a celui antreprenorial.
Vlad Tarko este coordonator de programe la Centru de Analiză şi Dezvoltare Instituţională.
Foto: R. Avram