Tent City vs the City

23 noiembrie 2011   Tema săptămînii

„Un bancher este un domn care îţi oferă umbrela lui cînd soarele străluceşte, dar care ţi-o cere înapoi în momentul în care începe să plouă.“  (Mark Twain) 

„Vrei un sendviş?“, m-a întrebat cu o mină veselă un tînăr care îşi umpluse farfuria de carton cu pîine tăiată în formă de triunghiuri. De vreo zece minute stăteam în faţa cortului unde se primesc donaţii şi îi priveam pe „indignaţii“ care au ocupat zona Catedralei St. Paul, cum se perindă prin faţa tăvilor pline. Din cînd în cînd, cîte un trecător grăbit agita un pic atmosfera, dînd din coate pentru a ajunge în faţă. Apoi scotea din rucsac cîteva caiete sau cîteva cărţi sau nişte conserve sau orice altceva care ar fi putut să le folosească protestatarilor, le ura mult succes şi pleca mai departe. 

„Să ştii că nu costă nimic! Sînt gratuite!“, continuă insistent tînărul cu sendvişurile. „Nu, mulţumesc!“, i-am răspuns. „Nu mi-e foame.“ „Şi atunci de ce stai aici?“, a continuat el pe un ton uşor schimbat. „Sînt jurnalist şi vreau să scriu o poveste despre acest protest“ i-am explicat pe scurt motivul prezenţei mele acolo. Probabil că răspunsul i-a fost pe plac pentru că zîmbetul i-a revenit: „Vrei să scrii o poveste ştiinţifico-fantastică? Sau poate vreo dramă?“. „Nu! O poveste normală“, am precizat ignorînd tonul ironic al întrebării. „Dar astea nu se vînd!“ „Nu-i nici o problemă, pentru că eu nu vreau să vînd nimic. Vreau doar să-mi fac o idee despre atmosferă.“ „Atunci, te pot ajuta!“

Şi astfel, Mada, „inversul lui Adam“, după cum a precizat, mi-a devenit ghid pentru cîteva ore. Ne-am strecurat printre cele peste 200 de corturi aranjate liniar şi am vizitat bucătăria, cortul de prim ajutor şi zona de incantanţii budiste, înainte de a ne opri pentru cîteva clipe în biblioteca „oraşului corturilor“. I-au spus StarBooks, pentru a parodia numele binecunoscutului lanţ de cafenele „capitalist“, care îi supraveghează din apropiere. Ca şi sendvişurile, cărţile sînt gratuite şi oricine îşi poate alege ce doreşte din cele cîteva zeci de titluri expuse pe două măsuţe de lemn.      

Cel mai important cort este, însă, cel al universităţii, unde se ţin toate dezbaterile. Acolo, adunarea generală a protestatarilor a decis, în ciuda principiilor, să depună banii obţinuţi din donaţii într-un cont bancar şi tot acolo s-au stabilit, în unanimitate, motivele prin care îşi justificau protestul. La punctul 3: „Nu vrem să plătim pentru criza bancară“ – un slogan care a alimentat proteste din Grecia pînă în Statele Unite. 

„Cînd îi dai cuiva bani ca să-l scoţi din necaz, e firesc să te aştepţi măcar la un pic de recunoştinţă. Dar cînd în schimb primeşti un şut în fund, normal că te enervezi“, îmi explică Mada cum vede el situaţia. Şi nu e singurul. Majoritatea britanicilor s-au simţit nedreptăţiţi cînd guvernul a anunţat un plan de austeritate care cuprindea reduceri bugetare, tăieri de ajutoare sociale sau concedieri în masă, în timp ce bancherii îşi vedeau nestingheriţi de treabă. Ba mai mult, sfidau bunul-simţ prin acordarea de bonusuri, care numai anul acesta au fost de ordinul miliardelor de lire. Şi asta în condiţiile în care salariile şefilor instituţiilor financiare au crescut şi ele cu 50 de procente. „Lăcomie corporatistă“ cum a fost ea numită.

Pînă şi bancherii au recunoscut într-un sondaj realizat de Institutul „St. Paul“ că sînt plătiţi prea bine pentru ceea ce fac. 75% dintre cei chestionaţi au fost de acord că există o discrepanţă majoră între veniturile lor şi cele ale persoanelor care trăiesc sub pragul de sărăcie.

Criticaţi pentru faptul că cererile lor sînt generale şi nu vizează măsuri specifice care să fie puse în practică, „indignaţii“ şi-au îndreptat atenţia spre districtul financiar al oraşului, unde bonusurile şi salariile sînt mai mari ca oriunde altundeva. The City, aşa cum este cunoscută această zonă, se întinde cam pe 3 km2, dar are în spate secole întregi de putere financiară care i-au adus privilegii inimaginabile, obţinute de pe urma monarhilor sau a politicienilor care aveau nevoie de siguranţă. 

The City are propriul sistem poliţienesc, care nu se află sub comanda Scotland Yard-ului, precum şi un sistem electoral aparte. În primul rînd, candidaţii pentru postul de Lord Mayor, adică de primar al acestui district, nu trebuie să aibă apartenenţă politică, ci să se prezinte în alegeri ca independenţi. În al doilea rînd, nu doar cei 11.000 de rezidenţi au drept de vot, ci şi companiile care au sediul în district, chiar dacă sînt americane sau chineze. Pe de altă parte, corporaţia are un reprezentant în parlament, un fel de lobbyist oficial, al cărui scop este să se asigure că legile votate nu afectează interesele sectorului. 

Marea putere a „City-ului“ derivă însă din aşa-numitul „City Cash“, un fond privat, finanţat pare-se din veniturile obţinute de pe urma proprietăţilor şi a investiţiilor de capital. Deoarece districtul nu intră sub incidenţa legii care garantează accesul la informaţie în toate celelalte autorităţi locale sau guvernamentale, nimeni nu ştie cu siguranţă care sînt sursele de venit şi care este, de fapt, mărimea acestui fond, ce ar genera anual sute de milioane de lire sterline, folosite mai apoi pentru finanţarea unor proiecte locale sau naţionale faţă de care nici un partid politic nu poate rămîne indiferent. 

Criticii corporaţiei susţin că acest statut de „stat în stat“, coroborat cu lipsa de transparenţă, transformă „City-ul“ într-un paradis fiscal situat în centrul Londrei, numai bun pentru evitarea taxelor sau pentru spălarea de bani. De asemenea – adaugă ei – districtul ar fi doar păianjenul din centrul pînzei care se întinde şi în zona offshore, a insulelor aflate sub administrare britanică. 

De-a lungul timpului au existat cîteva încercări de abolire a corporaţiei. Pentru o bună parte a secolului trecut, Partidul Laburist a avut această ţintă menţionată în manifestul formaţiunii, dar fără succes. Ba chiar, în 1996, fostul premier Tony Blair i-a convins pe membrii partidului să scoată acest angajament din manifest şi să îl înlocuiască cu promisiunea unei reforme, care s-a dovedit a fi în cele din urmă un cadou făcut districtului. Mai exact, Tony Blair a propus şi parlamentul a aprobat lărgirea numărului de non-rezidenţi care pot vota în alegerile din „City“, de la 16 la 32 de mii, cu menţiunea că în procesul electoral se pot implica şi companiile internaţionale. 

Ca urmare a crizei financiare, au reapărut şi discuţiile despre modul în care funcţionează districtul. Pentru a îndulci gustul austerităţii, politicienii au arătat cu degetul înspre corporatişti, au condamnat bonusurile bancare şi au promis o reglementare mai eficientă a sectorului. Dar, de la înălţimea zgîrie-norilor săi, „City-ul“ pare amuzat. Ştie că e de ajuns să se încrunte puţin şi să ameninţe că îşi va muta activităţile într-o altă ţară, pentru a-i face pe politicieni să se gîndească de două ori înainte de a lua o decizie. Şi decizia pare simplă cînd în „City“ se află 2,5% din economia britanică.  

În aceste condiţii, cererile „indignaţilor“ sînt de-a dreptul utopice: anularea drepturilor corporatiste de vot, renunţarea la „practicile secrete“, înfiinţarea unei comisii care să analizeze acuzaţiile de corupţie, abolirea postului de Lord Mayor şi trecerea poliţiei locale sub tutela Scotland Yard-ului. 

Dar în cazul în care, printr-o minune, actualul sistem ar putea fi înlocuit cu un altul, care ar trebui să fie acela? „Nu ştim exact“, îmi spune Mada. „E greu să dai un răspuns la o asemenea întrebare. Sînt alţii mult mai în măsură să o facă. Pentru noi e important să ne facem auziţi. E important ca lumea să-şi pună întrebări despre modul în care funcţionează lucrurile.“

Chiar dacă şansele ca „City-ul“ să se împiedice de corturile „indignaţilor“ sînt ca şi inexistente, protestatarii au obţinut totuşi ceva. I-au făcut pe corporatiştii care sînt obligaţi să se strecoare dimineaţa şi seara printre corturi să înţeleagă că există şi altfel de oameni pe pămînt, care nu lucrează în bănci sau în alte instituţii financiare. 

„Unii angajaţi din City ne salută cînd trec pe aici, alţii ne fac drogaţi şi ne trimit la muncă“, mai povesteşte Mada. „E drept că vin aici şi mulţi care se droghează. Sînt şi mulţi oameni ai străzii care nu au nimic în comun cu protestul ăsta, şi situaţia e departe de a fi ideală. Dar sînt şi mulţi oameni care muncesc, care pleacă în fiecare zi la serviciu şi se întorc seara în corturi pentru că vor să transmită un mesaj, probabil cunoscut, dar de multe ori ignorat: sistemul este putred.“ 

Dan Vasiliu este corespondent la Londra pentru Radio România Actualităţi. 

Mai multe