Televizorul doar minte - propaganda a murit!

17 octombrie 2012   Tema săptămînii

Propaganda a revenit destul de des în declaraţiile politicienilor din ultima vreme. Recent, Victor Ponta le-a spus miniştrilor într-o şedinţă, la debut, cînd ştia sigur că se înregistrează: „Vă rog pe toţi să demontaţi propaganda fascistă a PDL, că numai fasciştii şi comuniştii rescriau istoria“.

De partea cealaltă, Tismăneanu l-a etichetat pe Ponta ca „neghiob“ pentru că acesta a spus despre Cărtărescu şi Mihăieş că sînt propagandişti nazişti. Ponta a răspuns: „(...) eu doar am redat limbajul tipic propagandei naziste folosit de doi aşa-zişi intelectuali, nimic altceva. Sigur că domnul Tismăneanu, plătit şi pregătit să-i apere, a omis, în postarea sa, această realitate evidentă, atacîndu-mă tot pe mine cu aceleaşi expresii şi acelaşi dispreţ faţă de adevăr pe care, repet, îl puteţi găsi fie la propaganda lui Goebbels, fie la tovarăşii cu care domnia sa a mers la şcoală şi la chefuri de nomenclaturişti!“.

Evenimentul zilei anunţă că „Ponta acoperă găurile de la TVR prin suplimentarea fondurilor direct de la bugetul de stat. Astfel, liniştea la televiziunea publică este asigurată înaintea alegerilor parlamentare. În timp ce la TVR şi Radioul public s-au dat 26 de milioane de euro în plus, la Institutul Cultural Român s-au tăiat 4 milioane de euro“.

Exemple de genul acesta pot curge la infinit, căci cuvîntul a redevenit la modă mai ales după scandalul plagiatului şi suspendarea lui Traian Băsescu. Nu continuăm, pentru că ar fi inutil; oamenii folosesc cuvîntul propagandă fără să-l înţeleagă, doar din raţiuni de rezonanţă negativă. E adevărat, cînd spui propagandă, oamenii înţeleg că este vorba de manipulare sau de minciună. Dar nu este aşa; de fapt, în România propaganda a dispărut odată cu dispariţia oricărui proiect serios de societate sau poate odată cu dispariţia a două modele politice polare de viziune asupra societăţii.

Momentul în care propaganda a murit în România nu poate fi localizat exact, dar poate fi plasat undeva după ce CDR a preluat puterea în anul 1996. Guvernarea speranţelor dreptei a aneantizat repede tensiunea dintre foştii comunişti şi cei care doreau o altă ordine socială. Ineficienţa acelui guvern a condus la o societate amestecată, a amestecat taberele prin migraţie politică şi diverse experimente şi a decredibilizat discursurile politice bazate pe ideologia de stînga sau de dreapta.

De atunci, poate doar o perioadă dintre 2001 şi 2002, cînd PSD a căutat să se fundamenteze ideologic ca partid social democrat modern, pentru a se uita de originile comuniste, propaganda a dispărut. Nu am mai avut o dreaptă care să vină cu programe ideologice coerente, programe care să se opună propagandei de stînga, şi astfel şi stînga şi-a dizolvat viziunea într-un program asistenţial cu accente populiste, orchestrat nu de comunicatori sau de propagandişti, ci de baroni locali sau militanţi cu valenţe de organizare, nu de inspiratori ai maselor. Trecerea uneia dintre ramurile fostului FSN – Partidul Democrat – la dreapta şi mişcarea liberalilor spre stînga, în USL, a fost ultima lovitură dată condiţiilor de renaştere sau supravieţuire a unei propagande politice la noi.

Propagandă nu este orice tip de comunicare, ea nu se confundă nici cu minciuna, nici cu bombardamentul informaţional şi nici cu manipularea sau persuasiunea. Propaganda este un mediu de propagare, o putem defini mai bine prin noţiunea de cîmp din fizică. Ea nu este responsabilă doar cu invitarea, împingerea unor oameni să voteze idioţi sau dictatori, ci mai ales răspîndeşte o viziune, o reprezentare asupra lumii. Altfel spus, caută să transmită un tablou concret şi coerent asupra lumii, împănat cu valori, naraţiuni specifice sau ideologii. Este ceea ce Pierre Bourdieu numea violenţă simbolică, adică propagarea unui model de societate printr-o ideologie (dominantă, spune el) care este reiterată în toate manifestările media şi subordonată intereselor unor elite economice şi politice.

Propaganda se fundează pe o doctrină şi are reţete şi tehnici cunoscute încă din Antichitate (repetiţia, diabolizarea adversarului, mecanismul ţapului ispăşitor, simplificarea, orchestrarea şi multe altele). Nimeni nu recunoaşte că face propagandă; de două mii de ani, orice competitor acuză duşmanul de propagandă, despre el însuşi spune că doar informează sau face PR sau diplomaţie publică.

Dar, astăzi, propaganda a devenit o maşină de influenţă mediatică, s-a transformat într-o maşină care răspunde intereselor unor grupuri răspîndite prin partide şi unor reţele de militanţi politici care ocupă statul din patru în patru ani. Propaganda şi-a pierdut şi coerenţa din vremile trecute, fundamentul de valori şi ideologiile care aduceau o viziune, cît ar fi ea de parţială, asupra lumii.

Propaganda a murit în România şi din alte cauze, nu doar pentru că dinamica politică de la noi a mers spre degradarea discursului politic şi spre creşterea rolului pungilor cu produse în campania electorală. Unul dintre mecanismele propagandei, adică minciuna (chiar dacă nu este definitoriu pentru propagandă), nu este foarte uşor de folosit azi. Astăzi nu mai este atît de uşor de falsificat realitatea; chiar Goebbels le recomanda colegilor săi să mintă în propagandă doar atunci cînd este absolut necesar, deoarece capacitatea de informare a fiecărui individ şi accesul la surse fac ca propaganda să uzeze mai puţin de mecanisme de disimulare, de falsificare, ci mai degrabă de simulare sau stimulare a unor reacţii afective, emoţionale.

O altă cauză este degradarea corpusului politic şi a selecţiei. Ca să folosim termenii lui Bourdieu, putem vorbi de o elită politică? Vorbim foarte des de clasă politică, poate datorită faptului că, în acest moment, politicienii români sînt de cea mai scăzută calitate intelectuală din istoria noastră. Aleşi pe criteriul loialităţii faţă de şef, nu pe cel al competenţei, politicienii de azi nu se pot folosi de mijloacele fine ale propagandei, înţeleasă în mod clasic. Propaganda uzează de îndoctrinare, uneori afectivă, a cetăţenilor, este un proces mai subtil, care înseamnă conformism, acceptarea unor modele, interiorizarea unor atitudini. Ea nu violentează, ci creează o ambianţă pentru a convinge şi a direcţiona discret opinia publică. Ea este şi acţiune deliberată asupra spiritelor, prin persuasiune şi campanii dirijate înspre a obţine consensul sau pentru a fabrica anumite opinii, girate de specialişti sau de instituţii, prin managementul percepţiilor, storytelling sau alte metode. Cine să folosească aceste metode? Nivelul politicienilor care cheltuie milioane pe consultanţi străini care implementează doar programe de PR politic şi marketing electoral este prea jos pentru a avea răbdare, continuitate şi proiect de a construi tradiţii politice. La noi totul e electoralism, grabă de a lua puterea şi a exploata rapid toate resursele ei, nimeni nu acceptă să cultive electoratul, intelectualii sînt folosiţi doar în campanie, apoi aruncaţi la gunoi. Este imposibilă reflecţia critică şi reflecţia politică, în general, în interiorul partidelor politice.

Propaganda este într-o relaţie ciudată cu nivelul de ignoranţă socială – contează cît este de mare nivelul ignoranţei la un moment dat. La un nivel de ignoranţă cultivat şi stimulat de două decenii este greu să mai poţi spera că vei putea veni cu programe de cultură politică şi civică, kilogramul de zahăr şi ulei este un argument mai bun decît ideologiile structurate ale propagandei.

Dar, odată cu moartea propagandei politice, a murit şi o formă de propagandă care este importantă pentru orice stat: propaganda statului sau a naţiunii. Propaganda pe care o orchestrează statul în interior este realizată prin mijloacele instituţionale şi are ca scop întărirea identităţii, consolidarea coeziunii sociale, creşterea încrederii sociale sau modernizarea mentalităţilor prin inculcarea unor valori ca toleranţa, responsabilitatea civică, echitatea şi multe altele. Propaganda statală poate fi asimilată educaţiei naţionale; statele puternice au programe serioase în acest sens. România este un stat aproape eşuat din acest punct de vedere. Sîntem într-o criză a valorilor şi într-o criză de identitate; românii ajunşi minoritari în Occident se adună greu în asociaţii şi, de regulă, se topesc în masa populaţiei, a doua generaţie de abia dacă mai înţelege limba română. Sîntem obsedaţi de programe cu brandul de ţară, dar am uitat să încercăm să-i convingem pe cetăţenii români asupra nevoii de solidaritate şi de coeziune socială, asupra respectării unui trecut aşa cum a fost el, şi asupra respectului valorilor, alături de nevoia de modernizare şi de efort comunitar. Uităm să ne promovăm valorile, iar statul este ocupat din patru în patru ani de alt partid, care se rezumă la a face selecţii după criterii partizane. Politrucii deveniţi responsabili ai statului contestă valorile culturale sau pe creatorii veritabili, judecîndu-i după sensibilităţile lor politice sau forţînd macularea unora, prin legarea lor la căruţa partidelor. Oamenii nu se nasc cetăţeni, ei trebuie formaţi printr-un sistem de propagandă asimilabil educaţiei, iar a răspunde propagandei naţionaliste exagerate din perioada ceauşistă cu lipsa oricărei preocupări serioase pentru construcţia unei identităţi colective este o eroare cu consecinţe grave pe termen lung.

În România, politicianismul primitiv şi gregarismul partinic au pîrjolit totul, chiar şi condiţiile pentru propagandă politică sau naţională. Imaginea unor posturi de televiziune agresive în transmiterea unui flux de mesaje politizate ne poate înşela – ele nu fac propagandă, ele doar mint cu neruşinare şi dezinformează.

Vasile Dîncu este sociolog, a fost senator PSD şi ministru al Informaţiilor Publice între 2000 şi 2003.

Mai multe