Televiziunea şi realismul magic

27 iulie 2006   Tema săptămînii

I. Televiziunea este o chestiune de "realism magic". Acest mediu sincretic de comunicare are în primul rînd funcţia unui intensificator al imaginii. Este un conductor şi un inductor al fenomenului pe care-l putem numi "aură". În mod curent, magia este înţeleasă ca un sistem de corespondenţe între diferitele niveluri ale lumii, corespondenţe pe baza cărora iniţiatul poate genera blocări sau inversări ale unor procese (vezi tinereţea veşnică) sau transmutări dintr-o condiţie în alta (din om în animal sau din piatră în aur). Pe de altă parte însă, magia este legată de ideea unui circuit general al energiilor în lumea naturală, energii care pot în egală măsură consolida sau distruge statu-quo-ul ierarhic al nivelurilor de corespondenţe evocate mai sus. Televiziunea este legată, în primul rînd, de această a doua accepţiune. Strălucirea continuă şi hipnotică a micului ecran, problematizată de Marshall McLuhan, poate fi asociată cu acea energie primară difuză presupusă de multe cosmogonii arhaice, pe care antropologii o numesc "mana". Televiziunea aduce o diferenţă semnificativă în istoria socială a carismei, pentru că, în epocile de dinaintea tehnologiei audiovizuale, acest fenomen era conţinut într-o sferă relativ definită, considerată în mod explicit drept sacră. Mutaţia tehnologiei a permis ca această strălucire cu funcţie semantică să difuzeze, să se transforme dintr-un "mediu" în sens de canal de comunicare, în ceea ce franceza şi, pe urmele ei, engleza numesc un millieu, un mediu de viaţă, o atmosferă socială. Prin televiziune, aura magică devine un element difuz, ubicuu şi potenţial incontrolabil. Pe de o parte, acest proces de difuziune poate fi interpretat în sensul că fenomenul strălucirii personale se democratizează, că el încetează de a fi un monopol, devenind o unealtă care se află la dispoziţia construirii imaginii, a identităţii publice, a mult mai multor categorii socioculturale şi, implicit, a mult mai multor indivizi decît în societăţile tradiţionale. Pe de altă parte însă, procesul de impregnare sau difuziune carismatică presupune şi faptul că fascinaţia hipnotică ajunge să se exercite, în tot mai mare măsură, aleatoriu, că nu mai este direct şi controlabil corelată cu anumite calităţi sau sisteme de omologare a calităţii, a excepţiei, excepţionalităţii, competenţei, credibilităţii, certitudinii, ci poate funcţiona, în mod capricios, transformînd pe oricine se nimereşte, pe întinderi mai mici sau mai mari de timp, în erou sau înţelept. În esenţă, ideea este că televiziunea, pe care o înţelegem, în general, ca pe o artă a succesiunii, chiar a succesiunii celei mai sacadate, are, totuşi, în foarte mare măsură de-a face cu spaţiul. Ea creează un spaţiu "iluminat". Într-un univers sacralizat, există centre fiindcă există diferenţe de calitate: spaţiile sînt mai dense sau mai diluate, sub aspectul iradierii lor auratice. Or, universul televiziunii tinde să omogenizeze această strălucire, să co-întindă spaţiul experienţei, transportîndu-l complet în imperiul fabulosului. Consideraţiile de mai sus explică de ce mi se pare că televiziunea are un substrat magic, dar rămîne de precizat de ce am pus-o în relaţie cu categoria realismului magic. Unde "realism" nu are sensul de şcoală de gîndire care atribuie realitate obiectivă noţiunilor şi conceptelor, ci se referă la sensul, născut în secolul al XIX-lea, de dezvoltare "industrială" a tehnologiilor de reprezentare de tip mimetic. Este evident că televiziunea, atît în genurile ei fictive, cît şi în cele non-fictive, este legată de tradiţia reprezentării mimetice: efectul ei se bazează, la primul nivel, pe fascinaţia produsă de iluzia reproducerii fidele a "realităţii". Impactul ei se bazează, de asemenea, pe reproducerea mimetică a implicării empatice şi a mărturiei oculare, menite să inducă senzaţia că te afli "acolo", în mijlocul evenimentelor. Televiziunea este prin excelenţă "realism magic" fiindcă în ea se combină proprietăţi obiectiv narcotice, hipnotice, cu un întreg univers, difuz, dar pervaziv, de sugestii ale strălucirii, ale "iradierii" carismatice, cu o reală putere tehnologic-instrumentală de a crea senzaţia perceptuală a asemănării cu realitatea, şi cu o ideologie explicită a superiorităţii epistemologice a faptului "arătat". Putem, în special, vorbi despre realism magic în cazul televiziunii fiindcă aceasta se află în condiţia în care, cu cît tehnicile mimetice, ale asemănării cu realitatea (fie de natura "transmisiei în direct", fie de natura mimesis-ului estetic al produselor ficţionale sau semi-ficţionale), evoluează şi se perfecţionează, cu atît "magia", capacitatea de a da concreteţe, autonomie şi intensitate auratică unui univers de conexiuni la limită complet paralel cu experienţa, creşte şi ea. II. Nivelul de dezvoltare al unei societăţi, gradul său de complexitate, este decisiv în momentul în care aceasta vine în contact cu tehnologiile audiovizuale sintetizate în ceea ce numim "televiziune". Elaborarea unor asemenea tehnologii presupune un prag foarte înalt de raţionalizare, de diviziune a muncii, de autonomizare a sferelor existenţei sociale, de maturizare şi autonomizare, în primul rînd, a cîmpului cercetării empirice. Fără toate aceste mutaţii, televiziunea în sine nu putea apărea. Dar, odată apărută, ea se globalizează rapid, într-o lume în care tipurile de cultură, convingerile religioase şi formele de guvernare au rămas, în esenţă, la fel de diverse, de pestriţe, ca pe vremea lui Herodot. Nu trăim doar într-o lume în care democraţiile convieţuiesc cu monarhiile şi cu tiraniile, ci şi într-una în care, alături de forme diferite de ateism, scepticism sau agnosticism, de sisteme teologice elaborate şi raţionalizate, de gnoze dintre cele mai diferite şi complicate, de forme rafinate de mistică, supravieţuiesc şi manifestări dintre cele mai directe ale animismului sau magiei negre (aşa cum, de exemplu, pot să ne înveţe oricînd acei compatrioţi ai noştri capabili să dezgroape morţii pentru a le mînca inima). Cu alte cuvinte, nu trebuie să facem cine ştie ce eforturi pentru a ne imagina ce s-ar fi întîmplat dacă societăţi aflate la nivelul de dezvoltare al romanilor, bizantinilor, mongolilor, incaşilor sau vînătorilor neolitici s-ar fi întîlnit cu televiziunea, fiindcă, în bună măsură, tocmai asta este ceea ce se întîmplă sub ochii noştri, prin procesul de difuziune globală a tehnologiilor audiovizuale. Însă, deşi televiziunea, ca mediu complex, sau conglomerat mediatic, poate fi definită în termenii "realismului magic", acest fapt trebuie raportat la distincţiile cu care am deschis prezentul eseu. Semnificaţia cognitivă sau psihosocială a "magiei", aşa cum poate fi ea înţeleasă din experimentele artistice, nu este aceeaşi într-o societate dezvoltată, tehnologică, raţionalizată, şi într-o societate subdezvoltată, cu o modernitate superficială, contorsionată şi contradictorie. În societăţile dezvoltate, bazate pe diferenţiere şi specializare, pasiunile legate de epifanii sau exaltările carismatice se confruntă cu un nucleu dur de practici şi proceduri menite să separe visul de viaţă. În aceste societăţi, ficţiunea şi alte forme de modelare ipotetică a realităţii sînt instituţionalizate, astfel încît se poate distinge cu claritate între factual şi contrafactual. Există, de asemenea, o cultură a separării faptelor de valori şi opinii şi o conştiinţă publică, mereu consolidată de sistemele de educaţie, a diferenţei dintre pasiuni şi interese raţionale. Aceste societăţi au elaborat, de asemenea, sisteme de delimitare a plauzibilului, bazate pe forme de testare, pe protocoale de omologare a teoriilor/descrierilor realităţii, pe întregi reţele de instituţionalizare a dezbaterii, pe mecanisme complexe de decizie. Într-un cuvînt, o societate dezvoltată este compusă din toate acele structuri neîncetat demonizate pentru că ar atrage pierderea "spontaneităţii" şi "candorii" existenţei, dar care au, în fapt, efectul de a face cît mai puţin probabile mutaţiile sociale monstruoase, evoluţiile catastrofale, formele aberante de risipă sau exploziile de cruzime. Într-o societate cu o asemenea evoluţie şi anatomie, în care există atîtea sisteme de protecţie, explorarea latenţelor magice ale gîndirii umane poate fi făcută să stea alături de conştiinţa de sine responsabilă. În asemenea condiţii, carisma pe care televiziunea o creează faptului de viaţă cotidian poate reprezenta o formă de intensificare şi limpezire, de acutizare a percepţiilor. Mecanisme analitice complexe, incluzînd şi artele experimentale, urmăresc, de fapt, un fel de reducţie fenomenologică a universului magic, în încercarea de a înţelege care sînt facultăţile specifice ale minţii care generează proiecţiile şi "puterile" considerate ca magice sau carismatice, şi de a le utiliza, apoi, în forme care să permită dezvoltarea personală a oricărui membru al societăţii (în forme, desigur, care să nu stînjenească dreptul la libertate şi dezvoltare personală al celorlalţi). Să ne imaginăm acum, în contrapartidă, cum acţionează realismul magic dat în textura însăşi a televiziunii într-o societate în care nu există instrumentele şi instituţiile capabile şi abilitate să distingă între gradele verosimilului sau ale certitudinii şi să menţină clare diferenţele dintre ele. În pofida tendinţei unor teoreticieni de a exalta calităţile inerent emancipatoare ale noilor tehnologii de comunicare, televiziunea prin ea însăşi nu forţează un mod de gîndire magică să iasă din el însuşi, ci, dimpotrivă, are toate şansele să-l reconfirme şi să-l consolideze. Evident, societăţile care nu cunosc distincţiile de planuri, specializările instrumentale, diferenţierile cîmpurilor de joc, pluralitatea normelor şi a formelor de înţelegere a binelui sau dezirabilului nu sînt, pentru aceasta, lipsite de propria lor formă de complexitate. Numai că, fiind nişte structuri pe care le-am putea numi osmotice, structura lor seamănă mai degrabă cu o dantelărie complicată, tinzînd către opacitate, de subtilităţi, echivocuri şi ambiguităţi. Spre deosebire de societăţile disociative, care se confruntă cu incertitudinea dezvoltînd scenarii alternative ("strălucirea" televiziunii fiind, adeseori, chemată să dramatizeze într-o formă cît mai electrizantă tocmai asemenea curcubee ale opţiunii), societăţile osmotice rezolvă incertitudinea prin coincidenţa opuselor, prin ambiguitate (televiziunea oferă imaginea sensibilă a strălucirii în care se topesc diferenţele inconfortabile). Ambiguitate care are tot atîtea şanse să conducă la o stabilitate conservatoare, cîte are şi ca să genereze insurgenţe şi derapaje sociale dintre cele mai violente. Înăuntrul unor societăţi osmotice, aşadar, televiziunea poate consolida manifestările şi reţelele de difuziune ale unei autorităţi paternaliste de tip tradiţional. Dar, la fel de bine, poate activa, în rîndul "maselor", aşteptări milenariste care zăceau îngheţate de secole în moştenirea lor religioasă. Tot astfel, în rîndul elitelor, poate crea pasiuni şi fantasme ale manipulării "magice" a societăţii de tipul celor analizate, pentru epoca Renaşterii, de Ioan Petru Culianu. Să nu uităm că, în epoca modernă, asemenea fenomene n-au apărut numai în Haiti sau în Imperiul Centrafrican al canibalului Bokassa. Între liderii fascismului italian sau ai nazismului german, fascinaţia recuperării unor forme arhaice de magie este atestată istoric. Iar procesele staliniste ale anilor '30 exprimă şi ele osmoza dintre fascinaţia pentru mecanica goală a birocraţiei moderne, obsesia conspiraţiei (ca "umbră" a obsesiei organizării birocratice) şi intenţia de a produce poporului, în stilul dramatic instituit în tradiţia rusă de Ivan cel Groaznic, epifania unei puteri "sublime" şi "sălbatice", pe care nu o poţi înţelege şi cu care nu poţi comunica decît prin identificare integrală şi necondiţionată. III. Desigur, nici societăţile cele mai avansate nu sînt, şi nu vor fi niciodată, complet protejate de alunecările ficţiunii asupra realităţii. Ceea ce s-a întîmplat cînd o montare radiofonică a "Războiului lumilor" realizată de Orson Welles a generat un val de panică în întreaga Americă s-ar putea, teoretic, reedita oricînd şi în era televiziunii şi a tehnologiilor digitale de comunicare. Puterea acestor medii, odată supraîncălzite, de a crea panică sau entuziasm fanatic este redutabilă. Pe de altă parte însă, este evident că numim anumite societăţi "dezvoltate" nu doar pentru nivelul tehnologic la care au ajuns, ci şi pentru complexitatea şi eficienţa aparatului conceptual pe care şi l-au dezvoltat. Aparat care, de exemplu, a reuşit să producă, într-o foarte mare măsură, disocierea magiei, ca "tehnologie carismatică", de un mod mitologic de interpretare a realităţii. Societatea românească este, în mod evident, un caz de graniţă. Jumătatea de secol de presupusă raţionalizare birocratică de tip comunist nu a eliminat, ci, dimpotrivă, a conservat nu doar imense pungi de subdezvoltare, ci şi mentalităţi arhaice şi magice capabile să genereze comportamente dintre cele mai imprevizibile şi violente. În scurta istorie a democraţiei noastre postcomuniste, televiziunea a funcţionat, alternativ sau simultan, atît ca intensificator al dezbaterii publice, cît şi ca mediu fantasmatic aflat într-o intimă afinitate cu mintea magică a unei bune părţi a societăţii. Ceea ce, în esenţă, ne arată că televiziunea, în sine, nu înseamnă nimic. Că nu ne putem aştepta ca riscurile de dezvoltare legate de ea să poată fi limitate doar printr-o transformare calitativă a acestui complex mediatic, luat în sine. Efectele perverse ale realismului magic al televiziunii, în special cel de a lua confuzia mentală şi promiscuitatea morală drept forme de solidaritate socială, pot fi prevenite sau corectate doar în măsura în care societatea noastră îşi dezvoltă toate celelalte subansambluri, politice, ştiinţifice, intelectuale, educaţionale, care reprezintă sistemul de decantare a informaţiei şi de disociere între judecăţile plauzibile şi proiecţiile simbolico-fantasmatice prin care se protejează societăţile moderne. Care ştiu că războaiele tribale care ajung să se poarte cu automate şi cu rachete moderne nu sînt neapărat mai periculoase decît situaţiile în care fantasmele milenariste sau transele hipnotice colective în stil voodoo sînt amplificate de strălucirea magică a micului ecran.

Mai multe