Telespectatorul din Pădurea Adormită
Fiică naturală a televiziunii, telenovela a avut încă de la primul episod al existenţei sale trăsături tipice familiei produselor audio-vizuale ale culturii de masă: producţie standardizată, conţinuturi schematizate, public ţintă bine-circumscris şi o finalitate economică concretizată în ţinte de audienţă ce o excedează pe cea axiologică, obiectivată în conţinuturi ideologice latente. Iubită, dar şi criticată, etichetată ca banală, dar şi provocatoare, ca stupidă dar şi sofisticată, telenovela are succes, certificat atît de extensiunea adjectivelor atribuite, marcă incontestabilă a interesului faţă de obiectul caracterizat, cît şi mai ales de modul în care a reuşit să separe telespectatorii într-un public de adoratori fideli şi o mulţime de contestatari. Spre deosebire de majoritatea ficţiunilor de lungmetraj şi a serialelor de prime time, spectaculoase fiindcă dezvăluie într-o manieră sofisticată complexitatea unei lumi ce pare simplă cînd este privită în jurul nostru, telenovela re-prezintă, într-o manieră similară cu cea a tuturor poveştilor, o realitate simplificată, dar nu simplistă, printr-un proces de esenţializare ce reduce personajele şi evenimentele la dimensiunile lor arhetipale: fecioara victimă, persecutorul, eroul salvator, încercarea, recompensa şi sancţiunea. În telenovelă, ca şi în poveşti, lumea este bipolară, clară şi în alb-negru, cu bun şi rău, sărac şi bogat, frumos şi urît, dragoste şi ură, fericire şi nefericire, uneori cu umbre, dar niciodată cu ambiguităţi. Astfel, nu întîmplător genul se află pe locul trei în ierarhia preferinţelor de vizionare ale copiilor de 11-14 ani. Contrar însă unei opinii aproape generalizate, telenovela este departe de a fi doar un produs pentru copii şi gospodine. Deşi interesul declarat este mai mare în rîndul femeilor şi este aproape invers proporţional cu educaţia şi veniturile, publicul telenovelei nu se reduce la femeia casnică, absolventă de liceu, ce îşi omoară timpul liber dintre masa de prînz a soţului muncitor şi cina celor doi copii elevi, uitîndu-se la Betty cea urîtă. Sondajul de opinie eşuează în a fotografia corect grupul de telespectatori fideli ai telenovelei. Aceasta în bună măsură fiindcă vizionarea ei este simbolic indezirabilă, principalul păcat al telenovelei fiind acela de a nu furniza distincţie. Orice consum, iar cel cultural cu atît mai mult, are o funcţie simbolică şi identitară, confirmînd şi validînd apartenenţe de clasă. Datorită acestei funcţii, omogenizarea comportamentelor de consum cultural, asociată proceselor modernizării, rămîne doar parţial observabilă prin intervievarea celor implicaţi. Telenovela face parte dintre victimele procesului prin care configuraţii de consum devenite relativ asemănătoare sînt în continuare asumate diferit de clase sociale distincte. Dincolo de costurile simbolice şi de prestigiu asociate recunoaşterii publice, universalitatea interesului consumatorului de televiziune pentru telenovelă şi eterogenitatea de fapt a publicului acesteia se datorează unor constante de conţinut ale genului. Unul din elementele ce fundamentează succesul mediatic al telenovelei este spaţiul acţiunii. Atît spaţiul fizic, cît şi cel social sînt în acelaşi timp exotic-familiare şi distant-apropriate. Subiectul naraţiunii este plasat într-o lume din care nu facem parte, dar pe care o cunoaştem, în care ne regăsim sau spre care tînjim. Exotismul diferenţei este obligatoriu dublat de o familiaritate a similarităţii ce funcţionează nu doar ca şi condiţionant al interesului, ci şi ca ingredient esenţial al înţelegerii. Telenovela este simultan simplă şi complexă. Simplă fiindcă face apel la arhetipuri, complexă datorită faptului că orice telenovelă este un "bal al clişeelor", sintagmă utilizată de Umberto Eco pentru a caracteriza Casablanca, precursorul cinematografic al Isaurei. Utilizarea simultană a mai multor situaţii arhetipale, în reţetare ghiveci, ce teoretic multiplică aproape la infinit universurile de semnificaţie, reprezintă o caracteristică definitorie a genului, statut de cvasi-permanenţă avînd, printre altele, dragostea nefericită, sacrificiul, servitorul credincios, trădarea, abandonul, fratele ticălos, frumoasa, bestia, femeia fatală, triumful purităţii. Pe de altă parte, prin raportare la lumea reală şi ţinînd cont că în societatea postmodernă răul a devenit parte constituentă a binelui, telenovela este mitic-edenică, nu doar fiindcă binele învinge întotdeauna răul, ci şi fiindcă ştim de la primul episod şi pînă la ultimul, cine este cel bun şi cine este cel rău. Spre deosebire de lumea reală, caracterizată azi de erodarea tuturor frontierelor, în telenovele frontierele morale sînt netranscendabile, imuabilitatea morală a personajelor garantînd caracterul moralizator al naraţiunii. Liniaritatea morală şi absenţa zigzagurilor comportamentale permit o predictibilitate a acţiunii şi, în special, a consecinţelor, de care telespectatorii sînt cel mai adesea lipsiţi în lumea contemporană. Această predictibilitate este recompensatoare intelectual şi afectiv şi, în acelaşi timp, este terapeutică. Fiindcă telenovela permite ca anxietatea provocată de imprevizibilitatea lumii reale să fie compensată de certitudinile lumii virtuale. O lume virtuală ce reproduce astfel nu doar structura discursivă şi cea de conţinut a poveştilor tradiţionale, ci şi funcţiile socializante ale acestora. Invariantul ideatic prezent în toate telenovelele este că trăim într-o lume periculoasă şi rea, în care cei buni suferă. Suferinţa este însă întotdeauna tranzitorie pentru cei buni, care în final sînt răsplătiţi simultan cu pedepsirea celor răi. Morala este universală şi reprezintă inclusiv tema centrală a creştinismului, naratorul incontestabil al celei mai de succes poveşti din istoria umanităţii. Doar că, în cazul telenovelei, capacitatea de persuasiune şi dezirabilitatea conformităţii morale sînt sporite de tangibilitatea aproape fizică a unui happy end ce materializează recompensa în faţa telespectatorului. Materializare magică deci magnetic atractivă, în ciuda faptului că miracolul este mundanizat de prezenţa obligatorie a tubului catodic.