Teleleu

Un jurnalist și un fotograf locuiesc de doi ani și jumătate într-un motorhome de 10 metri pătrați.

Cosmin spionează popîndăii cu binoclul. Eu stau afară, lîngă mașină, cu laptopul pe genunchi. În jurul nostru se aud greierii și țipetele popîndăilor atunci cînd Cosmin se apropie prea mult de cuiburile lor. E luni, e ora prînzului, și noi ne-am oprit pe Cheile Dobrogei, printre stîncile cu forme bizare, să ne terminăm munca de birou înainte de a pleca în Deltă, unde vom documenta un subiect în următoarea lună.

Azi-noapte am dormit în satul Grădina din județul Constanța, pe un drum de țară, aproape de o fermă cu struți. Ne‑am obișnuit cu privirile curioase ale oamenilor, care se uită la noi ca la niște ciudățenii rătăcite în satul lor. Bem cîte un pahar de vin, tragem în piept mirosul de balegă și ne uităm pe geam la satul care se cufundă în întuneric. La cină mîncăm o salată sau niște paste, ceva ușor de preparat în motorhome. Apa ne ajunge pînă mîine dimineață: eu fac duș cu zece litri, iar Cosmin – cu cinci.

Încărcăm mașina cu apă a doua zi dimineață, de la un izvor de pe Cheile Dobrogei, la care nu putem cupla însă furtunul – apa curge direct din perete. Eu umplu cu apă sticlele de cinci litri, iar Cosmin le varsă în mașină cu o pîlnie improvizată dintr-un PET.

Se împlinesc doi ani și jumătate de cînd trăim așa, în motorhome-ul nostru de cinci metri lungime și doi lățime, cu o pauză de două luni iarna asta, cînd am fost în Cuba.

„Acasă“ e un termen relativ pentru noi și ne pufnește rîsul cînd îl rostim. „Acasă“ înseamnă mașina noastră, locul în care dormim în noaptea asta, tihna pe care o simțim cînd rămînem singuri, după o zi pe teren. Am locuit pînă acum, temporar, în curtea Primăriei dintr-un sat din județul Iași, în parcarea unei asociații din Cluj, pe cîntarul din Crama Corcova, pe plajă, în România, în Grecia sau în Turcia, în centrele orașelor de provincie sau lîngă parcuri liniștite.

Ne-am obișnuit atît de mult cu viața noastră în mașină, încît ni se pare firesc să fie așa și uităm că, în mod normal, oamenii nu trăiesc într-o mașină. Noroc cu mamele noastre, care ne reamintesc că nu e normal ce facem și că ar trebui să ne găsim un rost.

Viața noastră domestică nu e fundamental diferită de cea pe care o aveam în garsoniera din București în care locuiam înainte de-a pleca teleleu. Gătim paste, humus sau tocăniță de pui, tot ce ți-ai găti și tu la tine în bucătărie, ascultăm muzică, lucrăm – de cînd ne-am cumpărat generator nu mai sîntem dependenți de curent electric –, ne spălăm vasele, facem duș, ne uităm la filme înainte de culcare, invităm prieteni pe la noi, ba uneori chiar și dansăm. Doar că toate astea le facem în zece metri pătrați, cu tot cu motor.

Viața într-un motorhome nu e confortabilă. Trebuie să fim economi cu apa, să ne gîndim exact ce ne trebuie de mîncare și încape în micul nostru frigider, atunci cînd mergem la cumpărături. Nu ne permitem să acumulăm nici un obiect inutil, nici o rochiță, nici un cablu, nici un trepied care nu e absolut necesar. Avem autonomie două-trei zile, după care trebuie să căutăm apă și un canal în care să golim toaleta. GPL-ul, cu care merg apa caldă, frigiderul și soba, ne ține o lună vara și o săptămînă iarna. Mutatul mașinii presupune să punem la loc toate oalele și vasele, gelul de duș și șamponul, laptopurile, orice ar putea să cadă în mers. În medie, împachetatul mașinii durează jumătate de oră.

Ne simțim însă liberi și norocoși că nu sîntem legați de o casă, că nu plătim chirie și rate, că putem trăi din banii pe care-i avem și, dacă nu ne ajung, cheltuim mai puțin. Trăim din burse, granturi și din abonamentele la vederi pe care Cosmin le trimite o dată la două săptămîni din locurile în care călătorim.

Ne-am obișnuit așa, mereu pe drum, și acum nu ne mai putem imagina viața altfel. Sîntem fericiți. Eu scriu mai mult și mai bine, iar Cosmin face fotografiile pe care nu le-ar fi putut face niciodată în București. Avem privilegiul de a documenta un subiect pînă cînd e gata, fără să fim restricționați de ritmul dintr-o redacție. În cei doi ani și jumătate, am publicat 24 de povești despre violență domestică, sărăcie și comunități marginale.

Vara asta ne-am dus la Corcova, în Mehedinți, să facem un film de 10 minute despre viața unei tinere familii de căldărari, după ce am cîștigat una dintre bursele „Viitor la purtător“ derulate de Decît o Revistă și NN România. Deși plănuiam să stăm doar o lună, am rămas acolo șase luni și ne-a ieșit un documentar de o oră despre o meserie care se pierde și despre o familie care își caută bunăstarea în Franța, la groapa de gunoi, și în Belgia, la mere.

N-am fi putut face asta niciodată dacă am fi locuit în București. În primul rînd, nu ne-am fi permis financiar să stăm atîta timp pe teren. În al doilea rînd, viața în mașină ne ajută să ne apropiem de oameni. Dormim lîngă ei sau aproape de ei, sîntem acolo în orice moment al zilei, știm ce mănîncă, ce beau, ce gîndesc, care sînt fricile lor și ce îi face fericiți. Și nu ne grăbim să plecăm pentru că avem tot timpul din lume.

Elena Stancu este jurnalistă la Teleleu.eu. În noiembrie 2013, s-a mutat într-un motorhome împreună cu fotograful Cosmin Bumbuț și au plecat teleleu ca să povestească România de azi în imagini și cuvinte.

Foto: C. Bumbuţ