Telefavela (cui nu-i place nu se uită)

27 iulie 2006   Tema săptămînii

Cîndva, la mijlocul anilor ’90, în Brazilia a izbucnit moda telefavelelor. La început a fost un grup de ziarişti, oameni de televiziune şi operatori sociali, mai mult sau mai puţin titraţi, dar care chiar iau în serios ideea de societate civilă (deh! cel puţin la ei aşa se-ntîmplă)... Aceşti entuziaşti teleaşti au plasat o cameră de luat vederi într-o piaţetă a unei suburbii din Rio de Janeiro. Ce a urmat e lesne de închipuit. În jurul aparatului s-au strîns grămezi de marginali, mici şi mari; la fel de flămînzi, murdari şi prost îmbrăcaţi ca şi cei din - să zicem - suburbiile româneşti... La un moment dat, lumpenii carioca au făcut ceea ce ar fi făcut şi omologii lor din Ferentari, dacă li s-ar fi dat prilejul. S-au săturat să se tot scălîmbăie spre obiectiv, parodiind transmisii de pe stadion sau de pe sambadrom; şi s-au apucat să vorbească serios. Mai ales că au fost stimulaţi s-o facă... După modelul marilor broadcasteri, grupul militanţilor civici concepuse o televiziune de cartier, unde oamenii suburbiei să-şi spună păsurile, să le transmită oficialităţilor, dar şi celorlalţi ca ei; să revendice, dar şi să se unească în revendicare. Un fel de emisiune "a lu’ Dinescu", care căuta nu atît pitorescul situaţiilor, cît utilitatea imediată. Fotoreporterul amator din City of God - să ni-l închipuim devenit cameraman. În rest - licenţele deja obţinute; releele, antenele şi căblăraia gata instalate; mai rămînea promovarea: iar aceasta se difuza cu năvălnicia zvonului. Ce s-a obţinut? Nu mult la început, dar, treptat, happening-ul a devenit fenomen. Televiziunea populară e astăzi în plină expansiune în America de Sud. Oamenii simpli au devenit, datorită ei, mai solidari şi mai curajoşi în relaţia cu Puterea. Un miracol nu imediat, dar adevărat. O propăşire nu senzaţională, dar sensibilă... Cu timpul, pentru mîngîierea sufletului, telefaveliştii au adăugat în program şi telenovele: cu actori amatori şi scenarii luate din viaţa de zi cu zi; cu patimi şi strigăte mai aprige încă decît în telenovelele "culte" (care s-au văzut concurate, chiar depăşite de noile produse ale "subculturii de ghetou"). Nimic care să-i mire pe specialiştii în mass-media. În fond, experimentul reproduce, într-un decor mai exotic, la sud de ecuator, principiul "dreptului la editorial" după care funcţionează televiziunile din SUA. Interesul public dictează agenda broadcaster-ilor. Cu cît mai mulţi purtători de pancartă se agită în faţa unei instituţii, cu atît revendicarea lor îşi legitimează mai mult difuzarea pe post. Cu cît ştirea face mai multe valuri, cu atît e mai demnă de preluat de posturile vecine, de marile reţele statale, naţionale... Pe vechiul continent, lucrurile stau, ca de obicei, mai complicat. Aici televiziunile au apărut ca instrumente ale propagandei de stat, precum suratele radiouri ex-combatante (la propriu!) în al doilea război mondial. Cultură oficială plus telejurnale oficioase era reţeta unică de la BBC la Radio Erevan. Direcţionarea informaţiei de sus în jos, în tradiţia comunicării prin crainici domneşti, nu era nicidecum monopol al lagărului comunist. Ea este legată istoriceşte de epoca broadcaster-ului unic naţional. Apariţia posturilor comerciale avea să schimbe definitiv situaţia. Televiziunea e cetatea transpusă pe ecran. Iar acolo unde cetatea e înlocuită de mahala, nu are rost să pretinzi televiziunii altceva. Anii ’80 consemnează boom-ul teledemocraţiei în Europa Occidentală. În deceniile următoare, diversificarea opţiunilor avea să meargă la braţ cu preocuparea pentru partajul politiceşte reprezentativ al timpilor de antenă. Presiunea publicităţii, cursa rating-urilor, arbitrajul tot mai sofisticatelor măsurători de audienţă (de la formularul trimis în plic pînă la sensibilul peoplemeter) au urmat natural acestei deschideri - democratice pentru unii, pandorice pentru alţii. Şi atomizarea discursului îşi urmează cursul... Viitorul e deja pe post: canalele tematice pînă la nivel de nişă, furnizorul de cablu devenit broadcaster de cartier... Advertiseri importanţi precum McDonald’s fac deja spoturi speciale, targetate pentru anumite cartiere londoneze... Telefavela în variantă de lux. Ce se întîmplă azi la noi e tot o recuperare a telefavelei, mai chinuită, dar mai apropiată de specificul original. Televiziunea e transmisie a realităţii. Teledemocraţia e un pleonasm, întrucît televiziunea este în esenţă o vizualizare a democraţiei. Televiziunea e cetatea transpusă pe ecran. Iar acolo unde cetatea e înlocuită de mahala, nu are rost să pretinzi televiziunii altceva (cel puţin nu celei comerciale)... Cui nu-i plac telenovelele şi manelele n-are decît să nu se uite. Cine vrea HBO sau Mezzo să plătească în plus. Cine vrea viaţă culturală să iasă-n oraş... sau să i-o pretindă postului public, tocmit să ne servească partea mai dinspre vîrf a piramidei nevoilor. Bine, dar... seratele lui Sava, monoloagele lui Caragiu, revelioanele lui Bocăneţ?! Gloria marilor reportaje, fala marilor spectacole, prestigiul marii caste a teleaştilor, cu ierarhii şi dinastii - unde s-au dus? Unde-s pistoalele? Pumnalele? Zăpezile? Domniţele?... În era Internetului, intelectualii din Vest nu mai ţin televizor în casă (decît doar ca terminal pentru DVD). Iar oamenii simpli l-au instalat în bucătărie, între cuptorul cu microunde şi frigider. E bun de văzut starea vremii dimineaţa, la cafea. Un fel de ziar vorbitor. Plasmele şi-au păstrat locul în camera mare, unde sînt îndeobşte folosite ca un fel de tablouri vii, cu imagini de pe Animal Planet. După ce am dat peştele de sticlă şi mileul jos de pe televizor, e timpul să dăm şi televizorul jos din bibliotecă. Jos din amvonul simbolic al căminului nostru. În lături faţă de centrul vieţii noastre. Ultimul episod al democratizării e transformarea heraldului trimis de stăpînire în valetul tău personal.

Mai multe