Tehnocultura. Evoluţie şi impact
Relaţia interactivă dintre cultură, ştiinţă şi tehnologie poate fi privită ca una emblematică a ultimilor 60 de ani. Atît postmodernitatea (etapa civilizatorie marcată prin evoluţia societăţii capitaliste către o economie postindustrială, cibernetică şi digitală), cît şi postmodernismul (dominanta culturală hibridă, relativă şi indeterminată a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX) sînt dependente de un mainstream al istoriei ideilor: transdisciplinaritatea. În interiorul fenomenului, cultura devine o parte a tehnologiei, iar tehnologia îşi elaborează propria cultură. Metode, instrumente, procedee, sisteme de referinţă sau unităţi de măsură aparţinînd unuia dintre domenii sînt împrumutate celuilalt, pentru a îmbogăţi şi diversifica rezultatele creaţiei şi cercetării. Interfaţarea celor două arii aparent incompatibile este sinonimă cu apariţia unei paradigme pe care teoreticienii o numesc tehnoculturală. Tehnocultura se dezvoltă în anii â80 în spaţiul nord-american şi este tematizată academic un deceniu mai tîrziu. În anii â90, partizanii transdisciplinarităţii discută despre "tehnocultură şi tehnoştiinţă" (Stanley Aronowitz, Barbara Martinsons), "culturi ale întruchipării tehnologice" (Mike Featherstone, Roger Burrows) sau "politici culturale ale tehnoculturii" (Constance Penley, Andrew Ross). Alteori, ei identifică raporturi de dependenţă între descoperiri ale ştiinţei şi tehnologiei şi tipare, strategii sau dinamici ale literaturii (N. Katherine Hayles) sau observă similarităţi între formele de organizare ale sistemelor cibernetice şi direcţiile de dezvoltare socială şi de gen (Donna Haraway). În Statele Unite, paradigma tehnoculturală este întreţinută în primul rînd instituţional. Principalele centre academice dedicate cercetării transdisciplinare de tip tehnocultural se regăsesc la M.I.T., Carnegie Mellon şi în zona universităţilor californiene, cu precădere la U.C.L.A. Ele cuprind departamente, laboratoare şi programe de învăţămînt dedicate studiului mixt al tehnologiei culturii şi culturii tehnologiei. Ample finanţări private şi de stat sprijină un domeniu considerat de interes vital pentru economia de peste Ocean. În România, cercetarea tehnoculturală instituţionalizată lipseşte în totalitate. Trecerea societăţii româneşti a anilor â80 prin etapa nefericită a unui "postmodernism fără postmodernitate" (Sorin Alexandrescu, Mircea Martin) este una dintre explicaţiile posibile ale acestei absenţe. Altă explicaţie ar ţine de incapacitatea sau refuzul adaptării societăţii româneşti postdecembriste la economia capitalistă cibernetică şi digitală. În ambele cazuri, dezinteresul public şi lipsa de voinţă sistemică îndepărtează România de principalul motor cultural şi civilizatoriu al globalismului. În acelaşi timp, în spaţiul autohton există un decalaj vizibil între teoria şi practica aplicării modelului transdisciplinar. Pe hîrtie, politicile culturale şi educaţionale din ultimii opt ani sînt generoase. Ele încurajează apropierea sistemului de învăţămînt românesc de "cerinţele pieţei europene şi globale", pornind de la modelul antreprenorial din universităţile americane private. În practică, lucrurile stau diferit. Modelul privat american este copiat parţial şi fără discernămînt, aplicat birocratic şi finanţat etatist - cu alte cuvinte, subdimensionat şi ineficient. În aceste condiţii, tehnocultura nu poate intra în planurile de învăţămînt. Inadecvarea la un domeniu a cărui inserţie şi finanţare academică ar genera efecte "în beneficiul pieţei muncii" substanţial mai clare decît cele pretinse pe hîrtie de funcţionarii acordului Bologna este evidentă şi anacronică. Tehnocultura reprezintă un domeniu hibrid nu doar prin definiţie, ci şi prin caracteristici. Teoria şi practica tehnoculturală îmbină principalii parametri ai gîndirii postmoderne: relativismul, indeterminarea, medianitatea, dezagregarea şi recompunerea, hibridizarea, interfaţarea. Totul se subordonează unei viziuni transdisciplinare cu finalitate mixtă: pe de o parte, ştiinţa şi tehnologia servesc unor demonstraţii estetice; pe de alta, cultura împrumută tehnologiei modele şi sisteme care devin operaţionale ştiinţific. De exemplu, teoriile fractale ale matematicianului Benoit Mandelbrot (1975) inspiră perspectiva narativă a unor romancieri ca John Barth (1991) sau pe cea fotografică a unor artişti vizuali ca John Briggs (1992). În aceeaşi manieră, construcţia ficţională a cyberspace-ului, realizată în două etape de către prozatorul William Gibson (1982 şi 1984), anticipează dezvoltarea tehnologică a "matricei" Internetului: World Wide Web-ul lui Tim Berners-Lee din 1989 (proiectul) şi 1991 (aplicaţia). Există însă şi voci care nu găsesc o finalitate pozitivă tehnoculturii şi tehnoştiinţei. Fizicienii Alan Sokal şi Jean Bricmont, doi critici scientişti ai postmodernismului şi adversari declaraţi ai relativismului deleuziano-guattarian, denunţă încă din 1997 aşa-numitele "imposturi intelectuale" ale unora dintre cei mai influenţi teoreticieni transdisciplinari postmoderni: Lacan, Kristeva, Irigaray, Latour, Baudrillard, Lyotard sau Virilio. Aceştia ar practica abuzul de uz şi demonstraţie teoretică: nici una dintre noţiunile împrumutate de ei din zona ştiinţei nu ar fi compatibilă (şi nici folosită corect) cu vreun domeniu cultural. Adepţi ai purităţii şi competenţei monodisciplinare, Sokal şi Bricmont resping orice plasare a conceptelor ştiinţifice sub semnul hibridizărilor ce proliferează în numele "noului relativism": noţiunile matematice sau fizice - afirmă ei - nu pot fi utilizate nici ca "naraţiuni", nici ca "rezervoare de metafore". Plasat între exigenţe diverse şi, de cele mai multe ori, conflictuale (puritate şi impuritate taxonomică; legitimitate şi ilegitimitate academică; oportunitate şi inoportunitate instituţională; eficienţă şi ineficienţă economică), domeniul tehnoculturii este unul dintre punctele de atracţie ale postmodernităţii şi postmodernismului. Indiferent de tabăra în care ne situăm, a susţinătorilor sau a adversarilor domeniului, gestionarea impactului şi a forţei sale de iradiere publică rămîne o chestiune de maxim interes şi actualitate.