Tehno-ologia

7 noiembrie 2018   Tema săptămînii

Am început facultatea în toamna lui 2003. Orașul mare, zgomotos, prăfos nu îmi părea de neînvins – doar venisem de multe ori înainte cu părinții mei, cu mașina, în excursii de o zi. Venisem și singură, cu trenul, pentru vizite la ortodont, pregătiri la matematică, pentru olimpiade sau pentru admitere. Și totuși, în toamna lui 2003, ceva părea diferit. Acum veneam ca să rămîn. Nu mai plecam acasă la sfîrșitul zilei. Acasă avea să își schimbe adresa. Am mers la facultate în prima zi împreună cu prietenul meu de atunci, eram colegi. Am găsit relativ ușor amfiteatrul în care urma să se țină festivitatea de deschidere. Ne-au vorbit mai multe persoane, acum știu că erau cadre didactice, dar nu mai știu ce ne-au spus. Nimeni nu filma, nimeni nu fotografia. Eram mîndri noi doi că aveam telefoane mobile cu clapetă și afișaj color, dar nici prin cap nu mi-a trecut că aș putea să fac poze la deschidere. Pentru ce? Doar am fost acolo, țin minte cum a fost. Îmi amintesc clar că după festivitate am trecut pe la avizier, să ne vedem orarul. Și l-am notat, cu pixul, pe o foaie.

În prima săptămînă, mi-am pierdut rapid senzația de stăpînire asupra orașului. Sălile indicate în orar erau în zone aflate la mare distanță una de celaltă, era de mers cu tramvaiul, autobuzul și/sau troleibuzul, nu știam numele stațiilor, dimineața era extrem de aglomerat și simțeam că mă apucă panica. Era un stres permanent: să ieșim din casă la timp ca să prindem autobuzul care vine la o jumătate de oră ca să ne ducă sus, în Observator, în autobuz era aglomerat și cald și unii oameni miroseau urît, alții doar a prea mult aftershave, și era panică-panică-panică. Dacă cumva nu reușim să coborîm? Dacă cumva ne duce la următoarea stație, naiba știe unde o fi ea? Tot traseul ni-l făceam examinînd rutele și orarele mijloacelor de transport afișate la chioșcurile de bilete.

Nu am avut Internet în apartamentul în care am stat, pînă în anul trei. Pur și simplu, viața și școala și învățatul pentru examene și iubirea se puteau face foarte bine fără Internet. Dar și cînd ni l-am pus, a venit cu totul. Pe mine m-a prins și m-a cuprins febra Yahoo Messenger (care anul acesta și-a închis ferestrele pentru totdeauna): mi se părea grozav felul în care puteam comunica în scris cu prietenele mele, fără să fac vreun zgomot, avantaj major față de telefon. În anul patru, în sesiunea de iarnă, înaintea unui examen deosebit de greu, ne-am pus toți colegii la avatar o caricatură a profului de la disciplina respectivă. Sentimentul de apartenență la grup l-am simțit pentru prima dată, foarte puternic, atunci. Părea că suferința pe care nu o înduri singur e mai ușoară, și măcar mai e cineva care trece prin același greu ca și tine, chiar dacă dovada e virtuală.

În ultimul an de facultate, am plecat la Madrid cu o bursă. Am mers la agenție, mi-am cumpărat biletul de avion cu ceva timp înainte de plecare. Mai ieșisem din țară, dar avea să fie prima călătorie cu avionul. Mama îmi povestea că mergea cu bunicul la București cu avionul, și tare îmi doream să încerc și eu senzația. Înainte de plecare, mi-am luat rămas bun de la prieteni și colegi, prin ieșiri în oraș, condimentate generos cu alcool și tutun – se fuma în localuri, se vorbea în localuri, nimeni nu stătea cu ochii în telefon. Ajunsă la Madrid, m-au lăsat mască măreția, organizarea și nivelul de tehnologizare pe care le întîlneam la fiecare pas. Să ai tu indicatoare peste tot prin oraș spre obiective, să ai tu panouri electronice care îți anunță următorul metrou, să ai tu cititor de cartelă de abonament în autobuz, în 2008, părea ireal de frumos, îmi gîdila apetența pentru organizare într-un mod extrem de plăcut. Am bătut Madridul la pas timp de trei luni, fără Google Maps, fără Internet pe telefon, doar cu harta de metrou la îndemînă, și m-am rătăcit doar o dată, în prima săptămînă, pentru cîteva minute. În continuare mă bucuram de minunea de mesagerie instant, prin care acum făceam și apeluri, cîteodată chiar și video, cu cei dragi de acasă.

De la inimă la emoji

Facebook a apărut în viața mea în 2009. Nu părea mare lucru pe atunci, aveam deja cont pe hi5, toată lumea avea. Era deja la modă să îți pui poze din locurile în care ai fost. Prima palmă pe care mi am luat-o prin Facebook a fost cînd am văzut acolo că un tip cu care eram și nu prea eram s-a marcat ca fiind „in a relationship“ cu o fată care nu eram eu. A durut rău treaba asta atunci, a declanșat în mine niște sentimente de neputință greu de descris, greu de adus aminte. Cînd mă gîndesc din nou la acel moment, cu mintea de acum, realizez că cel mai trist a fost că respectivul și-a luat drept paravan acest mediu virtual, preferîndu-l unei mărturisiri față în față.

Salt peste timp, înapoi în momentul prezent. Tehnologia mă înconjoară. Sigur că aveam și în 2008 televizor, telefon mobil și termostat la centrală (oare și el e considerat tehnologie modernă?). Dar acum am smart TV, smartphone cu multe aplicații la fel de smart, și desigur Internetul pare vital pentru funcționarea la parametri optimi. Nu îmi mai cumpăr biletul de avion de la agenție, ci de pe telefon. Am Google Maps ca să mă ajute să nu mă pierd. Pot să îmi pun toate cardurile de fidelitate de la toate magazinele pe telefon, ca să beneficiez de reduceri. Plătesc facturile prin aplicația mobilă de la bancă, pe care pur și simplu o iubesc, pentru că mă scutește de stat la cozi și de funcționari acri. Orice destinație de vacanță e la un click depărtare de degetele mele. Orice prieten sau cunoștință de care mi-e dor poate fi chemată printr-un mesaj sau un apel video. Pot să văd oricînd tot ce au mai făcut, zis, gîndit, citit, scris, mîncat, vizitat toate cele mai mult de 1800 de persoane, cărora Facebook le zice „Friends“. Și cîteodată, cînd sînt obosită fizic și psihic, mă copleșește o nevoie compulsivă de a răsfoi: canale de la televizor, viețile altora prin newsfeed, postări pe 9gag. Și mă ține vreo jumătate de oră, timp în care toate simțurile mi se duc acolo, și nu simt cum trece timpul, și nu simt că mi-a amorțit o mînă fiindcă am stat în poziții ciudate; dar simt ca și cum îmi lipsește ceva, și creierul meu crede că, dacă alerg cu degetele pe butoane sau pe ecran, îmi trece lipsa asta, care nu ține de ceva fizic, asta sigur pot să înțeleg.

Mă mîndresc că mi-a trecut, cel puțin pentru moment, nevoia de a posta des, de multe ori banalități. A fost o perioadă destul de lungă în care postam și parcă mă drogam cu fiecare like primit sau, mai nou, cu love, că nu dau 100 de like-uri pe un love de la cine trebuie. Lupta a fost grea, dar balaurul e mort deocamdată, și centrii plăcerii din creierul meu se hrănesc cu altfel de stimuli. Și, că tot am ajuns la love, desigur că am încercat și Tinder. Amuzant la început, tot mai sec și neinteresant după cîteva săptămîni, dezinstalat pe vecie. Încă cred că relațiile între oameni trebuie să fie din inimă, nu din algoritmi de împerechere, în toate sensurile posibile.

Pierd lupta cu tehnologia în fiecare zi. În laboratorul în care țin ore cu studenții mei, am instalat în urmă cu ceva timp o tablă smart, pe care poți scrie doar cu niște markere speciale. Încă mai dau rateuri cînd o utilizez, mai scriu aiurea, nu-mi ies desenele, dau comenzi pe butoane care nu fac ce aș vrea. Mă opresc, zic „Bravo, Laura!“, rîd de mine, rîd și studenții mei de mine, și știu că așa îi aduc mai aproape cu sufletul, nu cu tehnologia. Pierd lupta cu tehnologia cînd văd că unii studenții butonează telefonul pe sub bancă, în timpul orei. Nu mă supăr, încerc să îi înțeleg și să nu îi condamn. Vina, pînă la urmă, e a mea: dacă le-aș spune lucruri mai interesante, ar uita de telefon.

Un drag de-al meu îmi zice să nu îi mai pun pupici din semne de punctuație pe Messenger, că există galeria de emoji-uri și pot să aleg direct de acolo. Îi spun că prefer să îi scriu așa, semn cu semn, pentru că îmi par mai reali, ca atunci cînd cineva te pupă apăsat și se lipește de obrazul tău și scoate și un mic sunet de plăcere, care deocamdată nu e integrat în Facebook. 

Laura-Nicoleta Ivanciu este şef de lucrări, dr. ing. la Facultatea de Electronică, Telecomunicații şi Tehnologia Informației, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca.

Mai multe