Teddy Bear

În 2002 s-a sărbătorit centenarul ursuleţilor de pluş. Inventatoarea ursuleţilor (şi, în general, a animalelor de pluş) e Margarete Steiff, o nemţoaică dintr-un sat de început de secol XX, care, deşi imobilizată într-un scaun cu rotile, şi-a strîns bănuţii, a cumpărat o maşină de cusut (noutate fără precedent) şi s-a pus pe tăiat, umplut, cusut şi ajustat. A făcut mai întîi nişte perne de ace în formă de elefănţei – s-au cumpărat toate, însă ca jucării. Au urmat girafele, maimuţele şi, în 1902, ursuleţul „55PB“ (55 cm aşezat, Pluş, Beweglich – mobil). Creatura avea o privire tîmpă, dar foarte dulce, gîtul, braţele şi picioarele mobile, iar blana din pluş. Numele de Teddy Bear l-a primit după apariţia în The Washington Post, în noiembrie 1903, a primei caricaturi (dintr-o serie mai lungă) în care preşedintele american Theodore „Teddy“ Roosevelt, mare vînător de urşi, salvează viaţa unui ursuleţ de pluş! De la începutul secolului şi pînă acum, ursuleţii au fost paznicii somnului tuturor odraslelor răsfăţate. Au fost tîrîţi prin praf, turtiţi, aruncaţi, pupaţi, strînşi la piept şi ciufuliţi cu mare drag. Pînă cînd, într-o zi foarte tristă pentru istoria copilăriei, au apărut jocurile pe calculator şi odioasele păpuşi Barbie, cu zîmbetul perfect şi privirea goală. Ursuleţii s-au cumpărat din ce în ce mai puţin (mai ales cei de la firma Steiff care, fiind originali, costă de la 100 de euro în sus). Nimeni nu prea mai vrea jucării imperfecte. Urşi adevăraţi se văd la teve sau la Grădina Zoologică – sînt mari, puternici şi fioroşi. Jucăriile de-acum seamănă cît mai bine cu realitatea, scot zgomote caracteristice şi oferă senzaţia că totul e „pe bune“. Zero imaginaţie; s-au dus vremurile cînd roata de cauciuc de la bicicletă deschidea o lume infinită de posibilităţi. Au mai rămas totuşi nostalgicii milionari, care cumpără ursuleţi din colecţii speciale cu 213.720 de euro. Probabil pentru salvarea speciei.

(L.V.)