Teatrul - o oază SF pentru orașul Tîrgoviște

7 aprilie 2011   Tema săptămînii

Prima plecare 

Am plecat în 1994 la facultate în Bucureşti pentru că la Tîrgovişte nu exista Universitate. Am lăsat acasă un oraş pe care nu îl conştientizam la 18 ani, nu puteam să-l judec sau să-l admir... era locul în care m-am născut, în care trăiam şi atît. Mă bucuram de el aşa cum era, probabil şi pentru că nu ştiam cum e în altă parte. O personalitate a oraşului? Nu pot spune că identific una... pentru că istoria oraşului, trecută sau mai recentă, nu a fost încă bine definită şi advertizată – ca să folosesc un termen de publicitate. Turnul Chindiei din Cetatea Domnească s-ar putea numi oare „personalitate“? 

La fiecare întoarcere acasă, o dată la daouă-trei weekenduri sau în vacanţe, am ajuns să spun despre Tîrgovişte: „mă duc să mă odihnesc în staţiune“. Aceasta era diferenţa faţă de Bucureşti: linişte, curăţenie, casa cu părinţii şi bunicii mei, atmosfera unei frumoase staţiuni, oarecum aproape de munte. Dar, după fiecare deplasare în oraşul natal, abia aşteptam să mă întorc în Bucureşti, la viaţă. Aici erau concertele, teatrele, grădinile, barurile, chiar şi magazinele, dar, mai ales, prietenii dragi – oameni speciali, culţi, informaţi şi, cel mai important, buni. Şi fraţii mei, Anca şi Laur.  

Întoarcerea 

M-am întors în Tîrgovişte, oraşul meu natal, în 2008, după anii trăiţi în Bucureşti: patru ani superbi de facultate – Comunicare şi Relaţii Publice la Universitate  (prima şcoală de PR din România, a doua serie de studenţi), încă un an de master la SNSPA în Comunicare audio-video şi apoi munca: cinci ani de analiză în comunicare politică, urmaţi de trei luni în Guvernul Tăriceanu. 

Şi pentru că aveam ceva legături cu teatrul – prieteni, fratele meu, un loc drag (Green Hours) –, am decis să mă „mut“ în acest domeniu. Arta, mi-am spus, nu are cum să mă dezamăgească. Am avut bucuria de a comunica pentru Green Hours şi al său Teatrul LUNI în cea mai frumoasă perioadă a acestei „întreprinderi“ cum îi place lui Voicu (Rădescu) să o numească. Sînt subiectivă acum, dar din acea vreme am cele mai frumoase amintiri.  La ziua de naştere a unui bun prieten, l-am cunoscut pe directorul artistic, în acea vreme, al Teatrului „Tony Bulandra“ din Tîrgovişte, Horaţiu Mihaiu, care mi-a spus, foarte plastic: „Te aşteptăm dintotdeauna la Tîrgovişte“. Şi m-am hotărît să le fac o vizită, destul de puţin convinsă că vreau să mă întorc să lucrez în oraşul natal. 

După o singură întîlnire cu directorul de atunci al teatrului, domnul Ranin, după ce am văzut incredibila clădire a instituţiei înfiinţată doar de şase ani şi după ce am cunoscut actorii tineri, frumoşi şi entuziaşti, mi-am spus: este singurul loc din oraş în care aş putea să trăiesc şi să muncesc mai mult de trei zile. Aşa m-am întors în Tîrgovişte. Ca de fiecare dată, m-am identificat cu obiectul muncii mele şi am ajuns să lucrez din inimă, cu mult drag, pentru teatru. Totuşi, niciodată nu m-am gîndit că voi ieşi la pensie din acest loc. Îmi era dor de Bucureşti, de agitaţie, de viaţă, cum spuneam mai devreme. Teatrul era şi încă este o oază SF pentru acest oraş. O mînă de tîrgovişteni (aproximativ 300 de oameni) ştiu constant ce se întîmplă la teatru, prin teatru şi în interiorul instituţiei. Restul trăieşte în continuare în „staţiune“ sau nici măcar astfel, pentru că într-o staţiune te mai delectezi uneori cu produse ale zonei artistice, aşa cred eu. Mai sînt cei cărora li se pare că trăiesc, cei care au alte preocupări şi reprezintă publicul fidel al concertelor în aer liber cu artişti de mîna a doua sau a treia, ascultă din cînd în cînd şi manele, nu au auzit de teatru, de jazz, de DJ Vasile, de grădina Green sau terasa Galeria din Bucureşti, de Muzeul de Artă, de Ateneu sau Cinema Studio – incredibil pentru un oraş aflat la doar 80 de km distanţă de Bucureşti – pentru că la Bucureşti vizitează doar mall-uri. 

Ieşirea  din „provincialism“? 

Am lucrat şi lucrez cu mult, mult drag la teatru. Fac asta pentru actori şi cu speranţa că publicul va veni. Se va înmulţi de la an la an. Într-un oraş care nu are tradiţia teatrului precum Cluj, Sibiu, Iaşi sau Timişoara, publicul abia se formează, începe treptat să conştientizeze existenţa unui alt mod de a petrece timpul liber. Pe actori încerc să-i fac cunoscuţi în Tîrgovişte şi în afara ei – prin intermediul festivalurilor. Contează, bineînţeles, şi calitatea spectacolelor în care ei joacă şi, implicit, finanţarea instituţiei de către administraţia locală. Este nevoie de viziune pentru schimbarea mentalităţilor, a obiceiurilor, aşteptărilor. În cei trei ani de cînd sînt aici, nu mi se pare că au apărut schimbări majore, mai avem ceva de lucru pentru ieşirea din „provincialism“. Producţiile teatrale trebuie să aibă în intenţie nu numai cîştig, ci şi modelarea publicului, chiar şi a actorilor. Aceştia din urmă tind să devină blazaţi pentru că sînt prea puţin provocaţi atît de public, cît şi de regizori şi pentru că trăiesc la limita subzistenţei cu salarii de aproximativ 600 de lei. 

A doua  plecare 

Nu îmi pare rău deloc că m-am întors în Tîrgovişte. A fost o experienţă frumoasă şi am cunoscut oameni minunaţi. Am cîştigat experienţă în comunicare, dar şi în organizarea unui festival internaţional de teatru. Cumva, „Tîrgoviştea mea“ reprezintă doar teatrul local. Alt reper valoros nu am găsit nici pînă acum. Simt că, uşor-uşor, îmi reorientez paşii spre Bucureşti... Simt că a venit vremea să mă întorc. Ştiu că nici în Bucureşti nu umblă cîinii cu covrigii în coadă, dar la Tîrgovişte ar însemna să „agonizez“. Poate dacă eram ceva mai tînără, la început de drum, aş fi avut răbdarea şi chiar şi nervii necesari (pentru că nu este uşor deloc) să „construiesc“ la Tîrgovişte. Nu singură, însă. Contează şi susţinerea. De asemenea, foarte important este ca oraşul să ofere oportunităţi 

Oamenii de peste tot au nevoie de „infuzii“ de cultură,  dar pentru a o recepta este nevoie, cum am mai spus, de educaţie. Educaţia o face şcoala, dar o mai face şi familia şi apoi, fiecare cu sine. Nu ştiu exact ce-şi doresc oamenii din Tîrgovişte, dar ar fi extraordinar dacă ar reuşi să se gîndească şi la suflet. Sau, cine ştie, poate este de ajuns ca din aproximativ 80.000 de tîrgovişteni, doar 300 să meargă la teatru... nu ştiu.

Mai multe