Te av bahtalo

M-am născut într-un oraș aflat în sud-estul țării, pe malul stîng al Borcei. Treci Dunărea cu bacul și ajungi la granița cu bulgarii, după cum repede ajungi și la Marea Neagră, așadar orașul nu te „sugrumă“, nu te ține sufocat – în ciuda prafului –, pentru că se deschide înspre toate zările. Asta o fi fost motivul pentru care o fi adunat, generos, multe nații, mulți aventurieri și mulți dezmoșteniți ai sorții. Urechea copilului din mine a înregistrat că în oraș trăiau români, țînțari (sau machidoni, ei bine, îmi amintesc că noi, copiii, ignoram cu superbie faptul că termenii arătau denumiri ale aromânilor, habar n-aveam că eram aceeași nație), greci, armeni, turci, țigani, bulgari, lipoveni etc.

Noi, copiii, ne jucam în devălmășie, nu a contat niciodată cu cine, dacă te jucai, te jucai și la revedere, pa, bonjour, nu conta dacă o făceai cu țigani, turci, greci, nimănui nu-i trecea prin cap să facă vreun comentariu. Împărțeam „Paparuda“, nu i așa, că doar ei, țiganii, făceau cărămizi, că doar ei erau cărămidari, „Plouă, plouă, / Babele se ouă“ cîntam, turbați de bucurie, fără să știm că asta ar putea însemna că femeile „cloceau“ cărămizile poate pentru a le usca, erau necesare la case, ei și, e puțin lucru?

Toți împărțeau orașul copilăriei mele egal și fratern. În melanjul acela de seminții, eram obișnuiți cu o întreagă coloratură de tenuri, dar și cu Babelul din piețe, tîrguri și bîlciuri. Știai că cineva din oraș e grec sau turc sau țigan sau român, pur și simplu, știai și gata, era pur constatativ, nu implica nici o altă judecată, după cum știai și că cineva e însurat cu o bulgăroaică sau că, bunăoară, Coana X e măritată cu un armean, cum era cazul bunicii mele materne.

Mamei mele însă cel mai mult îi plăceau, dintre toți, țiganii. Îmi amintesc și că mă tîra pe la toate tarabele argintarilor și ale aurarilor să-și cumpere cercei rotunzi și mari (pe care i-a purtat toată viața pînă i s-au despicat urechile), dar și să găsim mere pe băț sau acadele (vă amintiți zahărul ăla răsucit multicolor pe un băț de lemn, nu?). Dacă avea de făcut o treabă mai complicată în casă, o rezolva cu o dalică, dacă avea de reparat ceva (sau de dat ceva), vorbea cu un spoitor sau cu o spoitoriță. Treaba se rezolva cu precizie (cum, tot cu precizie, bunicul armean ar fi ales mai degrabă un țigan decît un român pentru ale lui negoțuri). Era convinsă că a moștenit o oală cu cocoșei și că era doar o chestiune de timp pînă să intre în posesia ei, după cum suspecta că bunica ar fi avut un strămoș țigan. Pentru că pe atunci nu era nimic peiorativ în asta, nimeni nu zicea rom. Odată (dămult, mai dă-dămult), la un bîlci (amplasat hă-hăăăt, unde și-a dus mutu’ iapa și țiganu’ cîrlanu’), o femeie frumoasă cu bănuți în părul negru și cu fuste înfoiate mi-a zis: „Pe unde calci noroc să ai!“ I-am zîmbit, mi-a zîmbit și mama mi-a zis că așa o să fie.

Nu știu cum s-a întîmplat, dar în timpul liceului am stat în gazdă la o familie de origine romă. Nu cred că atunci am băgat de seamă asta. Erau niște oameni buni, corecți, foarte (dar, foarte) curați și foarte muncitori, care își doreau, mai presus de orice, să nu se facă de rușine. De-abia mai tîrziu mi-am dat seama…, He, ce chestie. Pe bune și fără mișto? Pe bune, mînca-ți-aș. Atunci nu a contat. Era ca și cînd aș fi zis că am stat în gazdă la o familie de… sau de…, ce știu eu. Cred că nici acum nu contează asta decît ca o constatare. Și pentru că m-ați întrebat.

A, și pentru că veni vorba. De ce zic țiganii „mînca-ți-aș…?“. Păi, pentru că e așa, ca o garanție a cuvîntului de onoare. Mai clar: ei consideră impură partea inferioară a corpului (de aceea și poartă fuste și pantaloni lungi mereu, de exemplu); ei bine, și atunci, dacă el îți zice că e dispus să îți înghită partea ta impură, dacă ajunge să vrea să se spurce pentru tine, cu alte cuvinte, ei, asta… chiar e lucru mare pentru el. Cel puțin, eu așa am înțeles.

După cum am înțeles și că au mirajul pustiei, și darul călătoriei, al aventurii, dar și fascinație în fața iubirii. Și că pot fi liberi, neavînd nimic, pentru că atunci cînd Dumnezeu a împărțit darurile și binecuvîntările, romul a venit fără sac: Păi, ție unde să-ți pun? Dacă n-ai sac? Lasă, Doamne, pune-mi mie la ceilalți, că mi iau eu partea mea de la ei, da’ acuma, vezi bine, am înțelege că ar fura, dar, la fel de bine, am putea înțelege și altceva: că se mulțumește cu ce ar putea fi partea lui, aceea care e nepusă deoparte, ci doar… misplaced, să zicem. Carevasăzică, pusă doar vremelnic în altă parte, ținută de altul la păstrare pentru el, adică. N-are sac, nici măcar un loc al lui, nici țărișoară (unde să him numai noi dă noi), știm asta.

Știm și de ce se zice „a te muta ca țiganul cu cortul“, dar și „a te deprinde ca țiganul cu ciocanul“. Nu prea știu eu de ce se zice „să te îneci ca țiganu’ la mal“, pentru că pe mine nu m-a lăsat nici unul baltă.

Dar da, înțeleg că au existat și că există situații în care romii s-au făcut de rîs, s-au făcut de rușine, și asta e, și pentru ei, și pentru noi, ceilalți, gagiii, o rușine. Că ne facem că nu știm teoria ferestrelor sparte sau, cu alte cuvinte, ne facem că nu știm că dezordinea atrage delincvența. Derapajele sînt derapaje, asta e clar și explicațiile sînt multe. Dar e posibil ca, deși numeroase, nu toate cauzele derapajelor societății să le aparțină rromilor*.

Și tot pentru că veni vorba, ce faci cînd auzi: Cînd văd păsări călătoooare / Ce n aș daa să zbor… Eu zic: ce-i al lor e al lor. Nu știu cum s-ar putea întîmpla să nu fii impresionat cînd asculți „Gelem, gelem“. Sau „Ederlezi“. Sau „Hora staccato“ în interpretarea lui Grigoraș Dinicu. Sau cum ai putea rămîne nepăsător la cîntecele lui Fărîmiță Lambru, ale lui Siminică sau ale lui Zavaidoc. Sau cînd știi că Barbu Lăutarul l-a impresionat pe Franz Liszt. Dar dacă vezi o femeie frumoasă coz, cu flori și cocoșei în păr, îmbrăcată în fuste lungi cu sute de pliuri, cum să nu te minunezi că e atît de frumoasă? Că doar și Pușkin a făcut-o, în plus, „a te deprinde ca țiganul cu scînteia“ înseamnă, dincolo de „a fi deprins cu o viață plină de nevoi“, și altceva, cică bărbații care se iubesc cu femei rome reușesc să facă foc în pădure fie și doar din două lemne și-o iască.

Cît despre mine, îmi doresc să mai aud Te av ba(k)htalo, Să fii norocos! Că norocos ăsta aici ar însemna și fericit, și liber, iată, dar și să am o fustă mov cu 500 de pliuri, făcută din vreo douăzeci de metri de material. Și, dacă nu cer prea mult, cu mărul mușcat.

V-am zis, mie îmi plac toate națiile și semințiile. De altfel, nici nu prea pricep cum s-ar putea altfel. Nu pricep nici cum e posibil să-ți dai voie să emiți păreri despre vreo seminție sau alta dintre cele ale pămîntului. E loc pentru toată lumea sub soare.

Știu din orașul ăla mic de pe malul stîng al Borcei, nu v-am zis?

Ohara Donovetsky, absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este doctor în filologie și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Casting pentru ursitoare, Polirom, 2018.

Foto: Alessandro Galantucci, flickr

________________________________

* Delia Grigore, doctor în antropologia culturii rrome, crede că: Mai mult decît atît, în condiții de criză economică, așadar de luptă pentru resurse, de criză socială, așadar a ierarhiilor și conceptelor, de criză morală, asadar a valorilor si credintelor, cine altcineva ar putea fi tras la răspundere pentru situația în care se află societatea dacă nu foștii sclavi, rromii, veșnici țapi ispășitori ai tuturor frustrărilor, nereușitelor și temerilor poporului majoritar de succes. Starea de sclavie în care s-au aflat rromii mai mult de o jumătate de mileniu a condus la o lipsa de reprezentare socială a acestora, sclavii fiind considerați în exteriorul speciei umane. Aflați pe listele de tîrguieli ale boierilor, între o pereche de boi și un mănunchi de tingiri, dar și pe foile de zestre ale fetelor, în rînd cu parcelele de pămînt, rromii robi erau mai degrabă victimele unei non-percepții. Ei nu erau percepuți ca oameni, ci ca obiecte de schimb, parte a averii stăpînilor lor. Dr. Delia Grigore – Rromanipen – Fundamente ale identității rrome în Tradiții rrome: http://www.scritub.com/sociologie/TRADITII-RROME52734.php