Tatăl și fiica

● Cristina Cioabă, Monica Lovinescu. O viață, o voce, un destin, Editura Humanitas, 2023.

Recentul album centenar Monica Lovinescu. O viață, o voce, un destin are două calități care de obicei se exclud: căldura și măsura. Deși autoarea, Cristina Cioabă, a mărturisit adesea în interviuri cît a înseamnat pentru ea descoperirea „modelului Monica Lovinescu”, nu devine excesivă și nu deformează realitatea, cum se întîmplă atît de des. În fond, modelul a funcționat și aici: mintea clară și echilibrul, exigența legată de explicarea răului și dorința de a găsi binele sînt printre calitățile celei care dă numele albumului centenar. 

Mai mult, naratoarea evită cu o artă a discreției cum rar am văzut, mai ales în secolul nostru, să se pună pe ea însăși în evidență, să-și dea importanță (fie și doar stilistică), să se laude. Dar e nevoie de calități solide ca să alegi, din tot ce a scris Monica Lovinescu, doar citatele semnificative (mi s-a părut mereu că selecția citatelor e una din probele onestității critice) și să le legi într-un lanț coerent și convingător. Pe cei care nu vor cumpăra albumul, i-aș îndemna să-i citească măcar, în librărie, cuprinsul. Sau dificilul capitol despre „crepuscul”, un splendid și delicat eseu pe tema îmbătrînirii, a transformării eroilor în simpli oameni.

Mergînd, ca literată, pe firul biografic din carte, simt nevoia să mă opresc mai mult la E. Lovinescu. Dacă pentru Monica Lovinescu influența mamei este hotărîtoare în toate momentele vieții și la răscrucile destinului, influența tatălui este de alt tip, dar nu mai puțin importantă. Mama este prezență de la început pînă la sfîrșit. Cînd pe scena istoriei cade Cortina de Fier, Ecaterina Bălăcioiu rămîne lîngă fata ei prin scrisori săptămînale (și cărți poștale zilnice!). După ce mama moare în închisoare, amintirea crește atît de mult în mintea fiicei, încît, în momentele de pierdere a lucidității, care prevestesc exitus-ul, pare să i se reîntrupeze. Tatăl, în schimb, este mai degrabă absență, din anul divorțului și pînă la sfîrșit. Dar, cum se știe, absența poate fi extrem de reliefată în viețile noastre și nu înseamnă lipsa influenței. Lovinescu este în primul rînd un nume, chiar „un nume adunat pe carte”. Fiica nu și l-a schimbat nici după căsătorie, iar asta arată respect și dragoste. 

Dar să urmărim, în albumul Cristinei Cioabă, influența paternă, așa cum e ea prinsă și descrisă de autoare.

Părinții Monicăi se cunosc la Biblioteca Academiei. Din 1900, E. Lovinescu își petrecea aici toate dimineţile, ca unul căruia nu-i plăceau nici cafeneaua, nici zgomotul breslei literare. În decorul somptuos al bibliotecii, acest „timid orgolios“ o va întîlni pe tînăra Ecaterina, fiică de boieri olteni, școlită la Paris. Pe strada Cîmpineanu, într-un apartament dintr-o casă de raport, „după şapte ani de la căsătoria părinţilor, într-o zi de noiembrie, se năștea unica lor fiică, Monica. Tatăl avea 42 de ani, iar mama 36. În 19 noiembrie 1923, criticul nota în agendă, [...] «Azi la ora 9 1/2 dimineaţa, după mari dureri, s-a născut Monica»”.

Una dintre primele scriitoare de la Sburătorul care îl felicită pe critic este Hortensia Papadat-Bengescu, dar, încă de la naștere, fetița e într-un fel membră a cenaclului, e răsfățata tuturor, e pictată, i se dedică poeme și nu e de mirare că scrie și ea, de mică, și că rămîne toată viața legată de cărți. Tatăl, la rîndul lui, deși nu-și dorise copii, notează în agende, în chenar, de cîte ori se întîlnește cu Monica sau cînd e vreun eveniment legat de ea, „cu o scrupulozitate ce ascunde în fond o mare iubire pentru «gîngania mică, neagră»”. Știm din jurnal și din interviurile Monicăi Lovinescu (cele luate de Anca Mateescu) cît de sobru era criticul în familie, știm că statura lui, la figurat, dar și la propriu, era intimidantă pentru fetiță în primii ani ai vieții (a se vedea fotografia de la Fălticeni, cu copilul de 3 ani în coșul de hîrtii), știm că, de pildă, ea nu-și vedea tatăl în pijama, ci numai îmbrăcat corect, ca pentru vizite, iar apelativul „tăticonțule” i se pare, din perspectivă ulterioară, „delirant”. O reținere și o pudoare de bună calitate o însoțesc pe fiica lui Lovinescu toată viața.

Cenaclul Sburătorul

Tot de figura paternă ține evocarea, în La apa Vavilonului și Unde scurte, a scriitorilor de la cenaclul Sburătorul care este, probabil, construcția cea mai importantă din biblioteca literaturii române realizată de tatăl-critic. Iată numai două exemple de portrete literare foarte diferite, frumos prinse în album. 

Maiorul Gheorghe Brăescu era preferatul fetiţei, fiindcă atunci cînd citea el avea voie să rîdă, alăturîndu-se veseliei generale. În plus, maiorul era blîndeţea întruchipată: „Avea și un fel de bunătate muiată a gesturilor și părul alb care mergeau bine alături de copilăria mea“. Imaginea poetului Ion Barbu i se va întipări în minte nu citind la cenaclu, ci mai tîrziu, după moartea tatălui, pe fundalul unei după-amiezi, cînd acesta rememorează, așezat în fotoliul galben din biroul criticului, acel București unic al Crailor de Curtea-Veche: „Vorbea cum n-am mai auzit pe nimeni de atunci, de parcă nu numai cuvintele erau rare, colorate, preţioase, dar și tonul vocii prindea din vopseaua celor spuse“.

Cu siguranță că toată literatura absorbită firesc în copilărie a influențat alegerea Facultății de Litere și Filosofie. E citat în cartea Cristinei Cioabă și savurosul episod de la examenul cu G. Călinescu, în care profesorul vrea să-i dea notă fetei confratelui său fără s-o asculte, dar, la cererea candidatei, care nu acceptă favoruri, are strania idee de a-l propune ca subiect chiar pe E. Lovinescu: „Să-mi spui dacă este un mare critic“.

Cît de importantă e pentru Monica Lovinescu figura tatălui se vede la moartea lui. Vestea o ajunge la mare, la jumătatea lui iulie 1943, și e adusă de un prieten, care o auzise anunțată la radio. Monica nu mai e în stare să rostească nici un cuvînt („sînt surdomută”), iar din acel moment observă că i se schimbă grafia, începe să-i semene cu a criticului! Atîta cît se mai poate, are grijă de memoria lui, în țară. În 1946 face parte, ca secretară, din asociația „Prietenii lui E. Lovinescu”.

Va redeschide Cenaclul Sburătorul. La prima întîlnire sînt prezenţi: Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, care conduceau pe rînd ședinţele, alături de scriitorii consacraţi ai cenaclului, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Cella Delavrancea, Gh. Brăescu, Ticu Archip, Felix Aderca, Dan Petrașincu, Ieronim Șerbu, Sorana Gurian. Se ţin mai multe întîlniri, se dau chiar și premiile anuale: premiul pentru poezie îl va primi Ștefan Augustin Doinaș cu o carte ce va fi publicată abia 30 de ani mai tîrziu.

A existat un denunț la „celula de partid” (făcut, se pare, de Sanda Movilă, soția lui Aderca), astfel că cenaclul a fost interzis. Monica Lovinescu, așa cum se știe, se exilează la Paris și începe emisiunile, tot literare, la Europa Liberă, alături de soțul ei, Virgil Ierunca. Îl regăsește pe Eugen Ionescu, care frecventase cenaclul, precum și pe alți prieteni de tinerețe. Încetul cu încetul, renunță la literatura proprie în favoarea salvării literaturii altora.

În Interbelic, într-o epocă a extremismelor, criticul Lovinescu a fost echilibrat, liberal și preocupat de autonomia esteticului. Asta a ferit-o și pe fiica lui să alunece spre extreme. S-a vorbit mult, în schimb, despre diferența dintre esteticul pur prezent la critic și est-eticul Monicăi Lovinescu. Justificarea istorică mi se pare evidentă, în cazul fiicei: ea face parte din generația care a trăit toate catastrofele politice, inestetice și nonetice.

E. Lovinescu a fost folosit și ca mijloc de persuasiune, pentru a o determina pe fiică să se întoarcă în țară (în RPR, apoi RSR) sau, cel puțin, să-și îmblînzească vocea. La Paris au fost trimiși diverși mesageri, cu promisiuni seducătoare: reeditarea operei criticului și plata (în valută!), comemorare, reabilitare a numelui și diverse alte avantaje. Unii dintre cei care iau legătura cu ea îi spun de-a dreptul cine i-a trimis și de ce. Între ei: Victor Eftimiu, George Ivașcu, Miron Radu Paraschivescu ș.a. Avîndu-l acum alături pe Virgil Ierunca, Monica Lovinescu refuză net. Abia prin Ion Negoițescu căruia Monica Lovinescu îi dă acordul de publicare și, din 1962, prin Ileana Vrancea, numele criticului reintră, cu încetul, în circuitul literar, iar după 1990, odată cu tipărirea Agendelor criticului, fiica și tatăl vor fi din nou alături: același nume adunat pe-o carte.

P.S. O veste de ultimă oră care m-a bucurat enorm: o sală a Facultății de Litere a primit numele de „Monica Lovinescu“. Se încheie, iată, un an în care numele acesta a fost onorat. Sper ca tăcerea să nu se aștearnă asupra lui nici după ce euforia centenarului va fi trecut.

Ioana Pârvulescu este scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte: Trei zile nemaipomenite, Editura Humanitas Junior, 2023.