Tărîmuri ale Făgăduinței
În urmă cu vreo zece ani, un articol despre metaversuri ar fi fost sufocat în referințe la cultura science-fiction – de la tehno-găselnițele unor celebre filme de acțiune (lumile din Matrix și Tron, holodeck-ul din Star Trek) la scriitorii care au lansat termenii „ciberspațiu” și „metavers” (William Gibson, respectiv Neal Stephenson) extrapolînd într-un cadru tehnologic fantezii anterior formulate de Philip K. Dick, Stanislaw Lem ori, regresînd în istorie pînă înainte de apariția calculatoarelor, la Stanley G. Weinbaum.
Literatura SF se mută însă treptat pe rafturile cu manuale de dezvoltare personală, referințele culturii populare par acum mai degrabă distrageri și aproximări grosolane. Oculus e o linie de produse pe care ni le vom oferi unii altora cu ocazia Crăciunului ce se apropie; omniversul Nvidia, metaversul post-Facebook, miniversul Minecraft s-au copt sub nasul nostru fără să le dăm atenție și vor zgudui tot mai puternic ceea ce azi numim conservatorism – manifestări de panică ori prudență în fața unei aparent inevitabile singularități creaționiste.
Raiul ni se arată mai devreme decît ne-am fi așteptat și într-o formă mai concretă decît ar fi bănuit detractorii textului biblic. Acum se vorbește mai abitir de metaversul promis recent de părintele Facebook, dar la scurt timp a mai urmat un anunț, mai puțin băgat în seamă, cu privire la „omniversul” Nvidia. Copiii obsedați de Minecraft atrag atenția că ei trăiau de mult într-un metavers – unde „standardele comunității” sînt încă rudimentare, dar oferă cît de cît esența a ceea ce facem și pe Facebook: omorît de creeper-i, evitat de gloate ostile, admirat pisici și, desigur, multă publicitate, echivalentul digital al Vocii lui Dumnezeu auzindu-se dintr-un tufiș în flăcări. Apple, Microsoft, Alphabet (Google) pregătesc în relativă tăcere propriile generatoare de universuri, și măcar de-ar fi doar preocuparea giganților – vestea bună (!?) e că fiecare dintre noi va fi împuternicit să devină creator de lumi: platforme precum cele lansate de Unity și Epic Games sînt veritabile Motoare ale Creației Divine. Durează cam șapte zile un tutorial de instruire pentru a-ți plăsmui propriul univers cu aceste tehnologii. Mulți ne vom întoarce la Biblie în anii ce urmează și o vom citi cu alți ochi.
Am ajuns la acel punct susceptibil de singularitate în care progresul se întîmplă mai repede decît apucăm să-l înțelegem. Militînd pentru eliminarea științelor din școli, ne trezim treptat înconjurați de magie și astrologie ca fundamente ale dezvoltării personale. Telefoanele mobile sînt deja folosite pe post de baghete magice, fără cea mai vagă idee privind modul de funcționare pentru majoritatea utilizatorilor. În metaversuri nici măcar de un telefon nu e nevoie, interacțiunea cu mediul va avea loc cu adevărat ca în Harry Potter – prin gesturi magice, cu degetul arătător canalizînd voință, cu comunicarea redusă la emoticoane și icnete scăpate din chingile gramaticii opresive. Limbile și dicționarele sînt, de altfel, vestigii de cînd a amestecat Dumnezeu limbile în Babilon – în metaversuri vom comunica după pofta inimii și doar cei care vor rezona deja cu noi vor împărtăși cu noi lumea.
Calitatea cea mai importantă a metaversurilor și a „gemenilor digitali” este că ne vom putea gestiona granular bula de realitate așa cum ne gestionăm acum conturile din rețele sociale. Cultura anulării nu va fi doar un atac moralist la bunăstarea inamicului, măruntele gesturi de unfriend și report vor avea cu totul altă magnitudine: eliminare totală, anihilare dintr-un univers, surghiunire în altul. Unii își vor inventa propriul univers (Trump e pe cale să lanseze propria platformă virtuală sulfuroasă, denumită Truth), altora li se va tăia accesul la orice fel de univers, rămînînd carantinați în realitatea biologică. Dacii liberi vor putea trăi într-un univers populat doar de Daci, fanii Star Trek și Star Wars, la fel. Poate într-o bună zi un Dac prietenos va acorda permisiune unui Jedi să-i viziteze universul, ca mai apoi să-i întoarcă vizita asemeni cuplurilor care se vizitează reciproc să-și admire perdelele și bibelourile. Producătorii de droguri psihedelice și inventatorii de mitologii au pierdut competiția cu tehnologia.
Iar pe sub toate astea, aparent fără legătură, dar parcă inevitabil, se strecoară parșiv un echivalent digital al șarpelui Genezei: tehnologia blockchain a făcut posibile forme smart de contracte faustiene, companii al căror unic obiect de activitate e să-și tranzacționeze propria existență, felurite forme de ocultism fintech ce își trag seva din halucinații colective, criptomonede bazate pe principiul cartofului fierbinte, un neocapitalism mistic rupt de interpretările clasice ale utilității și capitalului, așteptînd meta-realitățile care să-i confere consistență. Proprietatea privată – drept divin conform neoliberalilor, moft conform lui Ion Iliescu, furt implicit conform anarhiștilor – capătă noi forme în fenomene precum NFT și DAO. NFT („non-fungible tokens”) e fetișul proprietății de dragul proprietății, separată de orice simț al utilității – utilitatea stă în însuși sentimentul de a deține, chiar și un fișier gol. Comunitățile DAO („decentralized autonomous organization”) merg mai departe, pînă la fetișizarea exclusivității – prin plata unei taxe de acces exorbitante pentru onoarea de a face parte dintr-un grup de chat. Un recent articol din Guardian cu privire la fenomenul DAO zice că proletariatul viitorului va tînji la a „aparține”, văzîndu-se în fața unor noi forme de monetizare a exclusivității; ceea ce în esență nu diferă de lumea reală, dar mediul virtual permite distilarea de esențe ale capitalului pînă acum doar vag teoretizate de literatura economică – „ownership-as-a-service”, „exclusivity-as-a-service” și alte abstracțiuni digitale în așteptarea unui metavers care să le operaționalizeze.
Elon Musk și tehnochibiții care îi sorb cuvintele propovăduiesc ideea că, avînd în vedere viteza cu care evoluează grafica 3D și instrumentele de construit universuri simulate, e extrem de probabil că deja trăim într-o astfel de simulare, construită de o civilizație suficient de avansată, probabil ca să își asigure o formă de escapism – căci cu asta asociem de regulă nevoia de a imagina/crea lumi noi artificiale. O consecință imediată e să ne întrebăm cît de rău o fi stat treaba în universul din care ne-am refugiat AICI, cum or fi stat lucrurile în universul din care am evadat? Să fie un beneficiu proporțional cu cel pe care îl urmărim în efortul actual de a inventa noi lumi și platforme creaționiste?
Ideea invită și la o regîndire a evoluționismului: sensul conservator al termenului e cel dat de trecerea timpului – dinspre trecut spre viitor prin reproducere și adaptare biologică. Poate e momentul să discutăm și despre un evoluționism „în lateral”, în care civilizațiile se debranșează de la un univers și se rebranșează la altele spre un confort cît mai granular, divizîndu-se pînă cînd fiecare vom rămîne într-o bulă contemplîndu-ne solitari standardele – care au fost cîndva ale „comunității”, dar au sfîrșit prin a deveni 10 porunci pentru ființe pe care să le plăsmuim vanitos după chipul și asemănarea noastră. O știre de săptămîna trecută anunța că s-au construit primii roboți biologici capabili să se reproducă autonom – sărmanii, nu știu ce îi așteaptă.
Aron Biro este prozator SF. Este prezent în Antologia Kiwi. Sosiri/Plecări, Editura Polirom, 2021.
Foto: flickr