"Ţării cît mai mulţi studenţi!" - sau despre riscurile rentabilităţii -

13 iulie 2006   Tema săptămînii

Potrivit noii Constituţii a României, învăţămîntul de stat este gratuit, cu scopul de a se garanta liberul acces la educaţie, conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Dar - insuficient legiferat, prins mereu în capcanele struţocămilei autonomiei unor instituţii (de învăţămînt) fundamental dependente de un Minister, sărac în ţară săracă şi concurat (din cauza altor măsuri negîndite ale aceloraşi legiuitori care ne-au dat Constituţia) de un învăţămînt privat cu aere occidentale şi moravuri de junglă - învăţămîntul superior românesc descoperă că "gratuitatea" sa este insuficient finanţată de la buget. Soluţiile compensatorii, pe care le-a identificat în deceniul din urmă, vin să tulbure şi mai mult contururile unui peisaj deja haotic (din multe puncte de vedere: legislativ, administrativ, etic, profesional etc.), fiind totodată de natură să îngrijoreze prin simplismul şi sălbăticia economică a felului în care este gestionată criza (artificial redusă la aspectul ei financiar) prelungită a sistemului. Unul din cuvintele-fetiş ale administratorilor crizei este neliniştitoarea "rentabilitate". Sub presiunea banilor de salarii mereu pe terminate, a reducerilor de posturi mereu iminente etc., universităţile noastre "se rentabilizează" - şi nu oricum, ci impunînd curriculei şi corpului profesoral strategii economice adesea străine de mizele unei universităţi (fie ea de tip european sau nord-american). Subliniez caracterul insidios exclusiv al acestor strategii, în care universitarii, de fapt, devin executanţi lipsiţi de drept la opinie sau la liberă iniţiativă. Atîta vreme cît banii de la buget sînt distribuiţi în funcţie de numărul de studenţi ("pe cap de cadru didactic", cum am învăţat că se socoteşte), relaţia e de o simplitate determinativă şi... destructivă, totodată: cu cît mai mulţi studenţi la un cadru didactic, cu atît mai bine (căci - mai rentabil). Grupele de seminar nu mai coboară sub 50 de studenţi, seriile de curs caută să urce la 2-300, indicele dezirabil de distribuţie pentru un buget echilibrat fiind - ni se explică - de 100 de studenţi la un cadru didactic. Este, cred, exemplul cel mai simplu şi mai pertinent al riscurilor unei asemenea viziuni. Un cadru didactic care predă în medie la 100 de studenţi nu mai are cu aceştia o relaţie formativă reală, după cum nu mai are, de fapt, energie pentru a mai face şi altceva decît un fel de şcoală postliceală obosită, repetitivă, inumană, în care standardele de performanţă academică sînt înlocuite cu standarde de reuşită economică: mai mult, mai repede, mai bine. De aici la "ţării cît mai mult cărbune!" nu mai e decît un pas. Uneori, auzind ce se aşteaptă de la noi în viitor, mi se pare că pasul a fost deja făcut. Desigur, universitatea românească trebuie să se restructureze pentru a se adapta vremurilor noi, concurenţei ofertelor academice ale Europei unite (ceea ce nu e puţin lucru) şi pieţei de muncă în mişcare (ceea ce a făcut, de fapt, dintotdeauna universitatea modernă în lumea liberă). Nimeni nu va contesta aceste imperative. Dar a atribui exclusivitatea decizională (sau cea mai mare pondere în formularea strategiilor restructurării) dinamicii pieţei economice, a reacţiona în mediul academic sincron cu mişcările pieţei extra-academice determină dispariţia accelerată a domeniilor, a disciplinelor, ariilor ştiinţifice neinteresante pentru respectiva piaţă hic et nunc, deci "nerentabile". Multe dintre acestea (ştiinţele umane în genere) există în universitatea de tip humboldtian, consacrată de secolul al XIX-lea, nu ca urmare a cererii pieţei (avea industria drumurilor de fier nevoie de Limbi moarte?), ci a unei intervenţii a statului, a unui proiect instituţional construind o cultură, o identitate culturală, cu tot ce implică aceasta. Sacrificarea - sub semnul rentabilizării (mai bine zis a iminenţei crahului economic din "nu vom avea bani de salarii dacă...") - a unor filiere academice aplică sinucigaş în universitate logica uzinei unde se închid secţiile producătoare pe stoc. Însă nimic nu garantează regenerarea domeniilor sacrificate: capitalul uman se pierde, refacerea lui poate să ia decenii întregi, dispariţia competenţelor, a reţelelor de specialişti fiind de natură să determine dispariţia unor filiere de certificare a calităţii etc. Dar acestea nu sînt singurele lucruri (în fond, particulare) pe care imperativul rentabilizării universitare ni le aduce dinainte în chip ameninţător. Logica lui aminteşte de aceea utilizată de dictatura ceauşistă în anii ’70-’80 pentru a "împleti cu producţia" învăţămîntul românesc. Ceea ce nu se putea "împleti" astfel era desfiinţat (psihologia) sau redus drastic (ştiinţele umane în general, dar şi cercetarea teoretică din cele exacte). Şi toţi ştiam că scopul conducătorilor nu era de a rentabiliza ceva prin definiţie "nerentabil" (universitatea ca instituţie publică), ci de a decapita elitele gînditoare, de a reduce (de a desfiinţa, chiar) un spaţiu al gîndirii critice, al libertăţii şi al pluralităţii, un spaţiu neliniştitor pentru Putere. Faptul că, acum, eventual, această decapitare a Universităţii nu este dorită de managerii crizei noastre e secundar în raport cu efectele unei atari politici pe termen lung. P.S. 1. Cîţi dintre laureaţii Nobel în economie sînt matematicieni proveniţi din departamente şi proiecte de cercetare economic nerentabile? 2. Căror imperative de rentabilitate le răspundeau, în anii ’70, cursurile de exobiologie ale lui Carl Sagan de la Cornell University? Ioana Bot este conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj.

Mai multe