Ţăranul-Orăşean
- elemente de analiză sociologică -
Noni – un prieten din cartier extrem de mîndru de faptul că este bucureştean get-beget – îmi povestea următoarea ispravă: „Pe vremea lu’ nea Nicu’, cînd mă duceam la serviciu dimineaţa, pe la cinci jumate, luam tramvaiu’ de aici din staţie, de la noi. În staţie… lume multă că era aglomeraţie. Cînd mă apropiam de staţie, strigam tare Ţărane! Toţi bărbaţii din staţie întorceau capul să vadă cine i-a strigat!!! Păi… toţi erau de la ţară! Ai naibii! Ăştia ne-au invadat oraşu’ şi l-au stricat! Nu mai ai loc de ei nici acum!“. Noni nu este nici pe departe un caz singular. Am întîlnit braşoveni oripilaţi de „moldovenizarea“ Kronstadt-ului, după cum am întîlnit şi clujeni indignaţi de prezenţa mare a provincialilor în capitala neoficială a Ardealului.
Migraţia rural-urban şi modernizarea comunistă
Istoria recentă ne arată că aceste percepţii referitoare la invadarea oraşului de către sat şi „ţăranii“ aferenţi au o întemeiere empirică. Procesul de urbanizare a României post-1945 trebuie înţeles în strînsă legătură cu proiectul comunist de modernizare. În toate ţările din regiune, proiectul comunist de modernizare a implicat industrializarea masivă. De altfel, pentru Lenin comunismul însemna „puterea Sovietelor plus electrificare“ (a se citi şşiţ „industrializare“). În 1948, mai puţin de un sfert din populaţia ţării trăia în mediul urban (23,4%). În 1989, ponderea populaţiei care trăia în mediul urban ajunsese la 53,2% (cf. datelor INS). Mai exact, într-un interval de patru decenii, ponderea populaţiei urbane s-a mărit de cca 2,3 ori. Creşterea populaţiei urbane s-a făcut îndeosebi prin migraţie internă. Potrivit sociologului Dumitru Sandu, fluxurile migraţiei interne au reflectat sinuozităţile procesului de industrializare comunistă. În perioada 1948-1966, ritmul urbanizării a fost mai rapid şi a oglindit mobilizarea cvasitotală a populaţiei în eforturile de reconstrucţie şi dezvoltare postbelice. Direcţia migraţiei interne era dinspre rural înspre urban, iar regiunile care au furnizat grosul migranţilor au fost Moldova şi Muntenia. O atenţie specială trebuie acordată fenomenului denumit de Ivan Szelényi drept suburbanizare – întîrzierea creşterii urbane în raport cu ritmul ridicat al industrializării (de exemplu, fenomenul navetiştilor; pentru o analiză a suburbanizării în România vezi lucrările lui Dorel Abraham). Migraţia internă rural-urban atinge valori maxime în perioada 1973-1982 (cf. lui D. Sandu). Efectele crizei economice sistemice şi a încremenirii în proiectul ceauşist s-au reflectat şi în ratele migraţiei interne care au cunoscut, în perioada 1983-1989, cele mai scăzute valori (cf. D. Sandu). Accesul în (marile) oraşe a fost drastic restricţionat. (Generaţiilor mai tinere şi mai puţin dispuse să lectureze studii de specialitate le recomand să vizioneze filmul Buletin de Bucureşti pentru a-şi face o idee – vagă, e drept – despre tribulaţiile stabilirii reşedinţei în marile oraşe în acea perioadă.)
În primii doi ani după căderea lui Ceauşescu, migraţia rural-urban cunoaşte creşteri spectaculoase; dispariţia restricţiilor administrative de acces în oraşe s-a reflectat în creşterea ponderii populaţiei în oraşele mari, cu precădere. Restructurările şi criza economică de la mijlocul anilor ’90 au schimbat direcţia fluxurilor de migraţie internă de la rural-urban la urban-rural. Odată cu liberalizarea regimului vizelor, tabloul migraţiei cunoaşte modificări spectaculoase datorită plecării românilor în Spania şi Italia – plecare numită de Sorin Antohi, sugestiv şi cu trimitere cinematografică, „Marea Evadare“.
Informaţiile prezentate anterior au avut rolul de a schiţa din punct de vedere cantitativ chestiunile urbanizării şi ale migraţiei rural-urban. Amărăciunea amicului Noni cu privire la invazia „ţăranilor“ în Bucureşti pare a fi întemeiată numeric. Analiza fenomenelor urbanizării (comuniste) trebuie să ia în discuţie şi aspecte de ordin calitativ. Bunăoară, nu trebuie ignorat faptul că transformarea unor comune în oraşe a avut loc peste noapte şi s-a datorat unor decizii politico-administrative, fără nici o legătură cu gradul de dezvoltare şi infrastructura localităţilor respective. (O frenezie similară de „urbanizare prin decret“ o înregistrăm în prezent, cînd unele comune devin oraşe din dorinţa unor coterii formate din autorităţi locale şi oameni de afaceri de a specula în domeniul investiţiilor imobiliare; celor interesaţi de fenomen le sugerez să fie atenţi la chestiunea aşa-ziselor zone metropolitane şi a modului – suspect, uneori – în care se trasează graniţele acestora.) Alte elemente calitative ale urbanizării din România vizează suprafaţa locuibilă pe persoană scăzută, supra-densitate de ocupare (număr mare de persoane pe cameră), penuria de locuinţe (vezi fenomenul locuirii mai multor generaţii în apartamente de bloc), suprafaţa scăzută a spaţiilor funcţionale (baie, bucătărie), infrastructura deficitară a unor oraşe mici sau a zonelor periferice ale oraşelor mari (ex. reţea de canalizare, alimentare cu apă, încălzire etc.), insuficienţa spaţiilor verzi, a locurilor de joacă şi petrecere a timpului liber şi – post-1990 – a parcărilor etc.
Mentalitatea metropolitană şi reuşita în viaţă
Tot la capitolul aspectelor de ordin calitativ ale urbanizării nu trebuie să îi uităm pe clasici. Pentru Ferdinand Tönnies, oraşul ilustra tipul „societăţii“ (Gesellschaft), opus „comunităţii“ (Gemeinschaft) şi caracterizat prin relaţii sociale impersonale, anonimitate, fragmentare şi izolare. Georg Simmel nota că diversitatea oraşului, densitatea demografică, intensitatea şi natura activităţilor din oraş (îndeosebi tranzacţiile financiare) au dat naştere aşa-numitei mentalităţi metropolitane, caracterizată prin blazare, indiferenţă, raţionalitate, cu efecte psihologice negative asupra indivizilor. Pe aceleaşi coordonate, pentru Max Weber oraşul se definea, printre altele, prin anonimitate, raţionalizare, secularism. Pentru Robert E. Park – unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii de la Chicago – oraşul este definit ca o stare de spirit. Louis Wirth – şi el asociat Şcolii de la Chicago – este autorul unei lucrări clasice care analiza oraşul din perspectiva modului de viaţă. Pentru Wirth, modul urban de viaţă implica formalitatea contactelor sociale, superficialitatea lor, relativism, izolare ori atomizare, secularizare, depersonalizare, dezrădăcinare, degradare. În acelaşi timp, nu trebuie uitat faptul că, de-a lungul secolelor, oraşul a reprezentat un motor al dezvoltării economice şi al emancipării politice, caracterizat prin liberalism, artă, cultură, autonomie şi – mai ales – civilitate şi spirit civic. Procesul de urbanizare sub comunism a produs o lume specifică, cu manifestări oarecum diferite. Unii dintre cei care reuşeau să se mute la oraş reproduceau în spaţiul urban modelele comportamentale şi de relaţionare din lumea satului: întinsul rufelor în grădina blocului, creşterea copiilor în comun (cu ajutorul vecinilor), socializarea pe înserat în pijamale sau capoate pe băncile de la intrarea în bloc, cultivarea de legume în spaţiul verde şi – la periferii – chiar creşterea porcilor, a iepurilor sau a nutriilor, personalizarea (în unele cazuri) a spaţiilor comune (casa scărilor) sau, în alte cazuri, lăsarea în paragină a acestora etc. (vezi şi studiile coordonate de Vintilă Mihăilescu). Cei care reuşiseră să se mute la oraş erau priviţi cu mîndrie şi invidie de cei rămaşi în sat. Nu avea importanţă faptul că unii dintre noii orăşeni aveau statutul de lumpen şi trăiau în condiţii absolut mizere în cămine muncitoreşti sau în faimoasele garsoniere confort 3. A te muta la oraş era un semn al reuşitei în viaţă – visul american á la roumaine. Culmea succesului era repartizarea şi ulterior cumpărarea unei „case la bloc“ în anostele şi lugubrele complexe de locuinţe ceauşiste.
Reacţiile lui Noni şi ale altor orăşeni „get-beget“ sînt probabil generate de ceea ce am putea numi un conflict al civilizaţiilor. Este vorba de ciocnirea dintre comportamentele şi atitudinile asociate mediului rural cu modul de viaţă urban. Unii autori susţin că această ciocnire a dat naştere unui tip social aparte – ţăranul-orăşean (nu foarte îndepărtat de celebrul urban villager şitalo-americanţ al lui Herbert Gans). Sociologul polonez Piotr Sztompka susţinea că transformările comuniste au condus la o modernitate mimată sau contrafăcută („fake modernity“), definită prin decalajul dintre modernitatea evidentă a unor structuri de tip hard (industrializare, urbanizare, tehnologizare) şi „tradiţionalismul“ mentalităţilor. De pe aceste poziţii, ţăranul-orăşean este un exemplu al tipurilor sociale mutante generate de proiectul comunist al modernizării. Fără îndoială, ar mai fi multe de spus pe această temă, dar nu mai am nici spaţiul şi nici dispoziţia necesare continuării discuţiei. Vecina de la parter se ceartă cu vecinul de la etajul 2; vecinul de la 2 face un grătar în grădina din faţa blocului şi îi afumă vecinei cearceafurile întinse la uscat în aceeaşi grădină. Cred că o să mă duc să beau o bere cu Noni…
Cătălin Augustin STOICA este doctor în sociologie, director general al Centrului de Sociologie Urbană și Regională -Curs și lector universitar la SNSPA.
Foto: V. Dorolți