Ţară, ţară, vrem părinţi!
În România, poveştile nu cresc odată cu cei care le ascultă. Rămîn îngheţate în timpul narativ clasic, decuplate de la realitatea imediată a vîrstelor în mişcare. Poveştile teatrului pentru copiii de azi sînt, în cea mai mare parte, poveştile copiilor de ieri.
La fel cum manualele şcolare sînt depăşite de realităţile proxime ale elevilor, tot aşa, instituţiile care spun poveşti uită, de multe ori, cine sînt copiii pentru care le spun. Care este societatea spectacolului lor cotidian şi cum poate fi integrată într-un discurs ficţional cu alte repere temporale. În teatrele pentru copii se fac, cu cîteva excepţii, exclusiv basme. Preocuparea pentru un teatru de maturizare a conştiinţei sociale, un teatru pentru adolescenţi, care să integreze problemele cu care ei se confruntă, este aproape inexistentă. Acest segment de public, care poate construi un model de implicare colectivă, influenţat şi reactiv la ceea ce vede, este nereprezentat. Pentru el există doar Albă ca Zăpadă.
Poveştile copiilor care intră astăzi într-o sală de teatru revin la cîteva arhetipuri narative: Cenuşăreasa, Scufiţa Roşie, Pinocchio. Nu relevanţa lor este chestionabilă, nici persistenţa cu care sînt reluate, ci faptul că alternativele la aceste poveşti-mit, devenite repertoriu recurent şi reflex cultural, sînt foarte puţine. Ficţiunile care să aibă în centru naraţiuni-document ale copiilor de lîngă noi, testimonialele cotidiene care să privilegieze viaţa puştilor cărora le punem etichete fără să-i cunoaştem cu-adevărat, nu-şi găsesc încă un loc reperabil printre poveştile asupra cărora revenim.
Teatrul pentru copii şi adolescenţi poate deveni un centru de educaţie participativă, un spaţiu de solidaritate cu problematica unei vîrste vulnerabile şi o formă de cercetare critică asupra societăţii contemporane. Pentru toate acestea este nevoie de structuri teatrale în care copiii să-şi spună poveştile timpului lor. Poveşti de reprezentare, care să-i transforme într-o comunitate de mediatori ai lumii în care trăiesc. Poveşti cu eroi cotidieni, aflaţi într-o permanentă tensiune de raportare la normele şi tiparele cărora trebuie să li se conformeze.
Este nevoie, din acest punct de vedere, de o schimbare a proiectului narativ formal, de o reordonare a ficţiunilor în funcţie de cei care sînt principalii lor actanţi. Poveştile de protecţie ar trebui să lase locul poveştilor de risc, care îi costă afectiv pe copii, decojind siguranţa narativă prin care sînt reduşi la statutul de simpli privitori. Avem nevoie de copii-povestitori, nu doar de copii-ascultători. De copii care să-şi transforme atitudinea de spectatori în acţiunea de naratori sociali.
Facem prea mult teatru pentru copii şi prea puţin teatru care să le aparţină, în totalitate, copiilor noştri.
În urmă cu patru ani şi jumătate, am început să scriu piesa de teatu Familia Offline, inspirată din realitatea copiilor rămaşi acasă, în urma fenomenului de migraţie masivă. Textul a trecut prin mai multe variante de lucru şi stadii de dezvoltare a personajelor. La început a fost doar un monolog pe care l-am discutat împreună cu regizorul Radu Apostol, care a fost interesat de temă. Ulterior, singurului personaj din piesă – o fetiţă de 12 ani – i s-a adăugat o întreagă familie: copii cu vîrste de 5, 9, 11 şi 12 ani, de care avea grijă fratele lor mai mare, de 19 ani. În cea mai recentă variantă a piesei a apărut un personaj a cărui prezenţă constantă e, de fapt, o inevitabilă absenţă. Bunicul bolnav este cel de-al cincilea „copil“ din familia Offline. Un bunic care se mişcă abulic în lumea lui, înconjurat de copii deveniţi prea repede părinţi. Copii care, peste noapte, ajung să aibă, la rîndul lor, copii-fraţi, cu care se comportă ca nişte adulţi provizorii, părinţi pe termen scurt. În această bulă de copilărie inhibată de responsabilităţi majore, jocul de-a mama şi de-a tata devine un ping-pong cu realitatea de maturizare rapidă.
O realitate care a dezvoltat în permanenţă conţinutul textului, prin transferul de date documentate, prin apariţia unor informaţii consternante despre cei lăsaţi singuri acasă. Am încercat să integrez în structura piesei gesturile extreme pe care unii dintre aceşti copii le-au comis. Sinuciderea a fost, pentru mulţi dintre ei, actul de poziţionare radicală faţă de o situaţie afectiv critică, care exprimă o mutaţie fundamentală în reţeaua de relaţii sociale după ’89. Inflaţia copiilor rămaşi singuri este mărturia felului în care realitatea economică precară a schimbat total dinamica raporturilor umane. Impactul social al unui act de o violenţă traumatizantă, cum este sinuciderea, reflectă o ruptură alienantă în interiorul familiei şi, implicit, o fisură de supravieţuire în societatea copiilor prea devreme maturizaţi.
Solidaritatea în faţa evenimentelor perturbatoare, felul în care copiii găsesc soluţii de depăşire a unor obstacole, devenind o comunitate de urgenţă, a fost unul dintre punctele sensibile pe care le-am urmărit pe tot parcursul piesei.
Piesa Familia Offline nu şi-a găsit, încă, un spaţiu de existenţă în teatrele din România. A fost tradusă în franceză de Fanny Chartres şi publicată de către Maison Antoine Vitez, Paris. Familia Offline va fi prezentată într-un spectacol-lectură în cadrul festivalului Reims, scene d’Europe, unde vor fi organizate mai multe întîlniri cu elevi de şcoală generală şi liceu.
Potrivit unui studiu consistent, finalizat de Fundaţia Soros în mai 2011 – „Şcoală şi comunitate. Model de intervenţie în comunităţile cu copii rămaşi acasă“ –, situaţia copiilor care rămîn acasă se regăseşte, pentru prima dată, în Rezoluţia Parlamentului European din 12 martie 2009, referitoare la copiii migranţilor, care sînt lăsaţi în ţara de origine, pornind de la cazul concret al României.
În 2008 a fost aprobată Strategia Naţională pentru Apărarea Drepturilor Copilului 2008 – 2013 (adoptată, mai exact, pe 13 august 2008), în cadrul căreia copiii rămaşi acasă au fost introduşi ca o categorie vulnerabilă: „Copii separaţi de părinţi sînt şi copiii ai căror părinţi sînt plecaţi la muncă în străinătate. Pentru unii dintre aceştia, situaţia separării de părinţi este cu atît mai gravă cu cît sînt lăsaţi în grija unor membri ai familiei extinse sau a unor cunoştinţe de familie, nenominalizate ca reprezentanţi legali ai copiilor, fapt care conduce la imposibilitatea, pentru aceşti copii, de a beneficia de drepturile care li se cuvin, potrivit legii, sau la intrarea lor, ca unică alternativă, în sistemul de protecţie specială“.
Din 2010, Salvaţi Copiii derulează, în opt centre din ţară (Bucureşti, Craiova, Mangalia, Petrila, Piteşti, Reşiţa, Tîrgovişte, Timişoara), activităţi de susţinere dedicate copiilor şi părinţilor din familii afectate de problema migraţiei forţei de muncă.
...Am scris Familia Offline pentru că am vrut să vorbesc despre realitatea unei copilării de risc maxim. O copilărie care iese din Ţara Minunilor şi intră în zona de pericol extrem a ţării celor singuri. E copilăria unui număr din ce în ce mai mare de copii care trăiesc astăzi în România. Albă ca Zăpada, uneori, nu e de ajuns.
Mihaela Michailov este dramaturg.
Fragment din piesa Familia Offline
TIBI: ARDE!
Crista se trezeşte buimacă. Tonto la fel.
TIBI: Scoală-i pe toţi şi du-i în baie!
Tibi îl aşază pe bunic în balansoar.
TIBI: Of, cine l-a uitat afară pe Bubu? Stătea pe preş cu soldăţeii lui.
Tibi fuge la bucătărie. Crista se agită prin cameră şi-i strigă pe fraţi.
CRISTA: Tonto! Vice! Dodi! Foc! A luat foc! Eşti bine, bunicule?
Bunicul dă din cap. Tonto se duce după Tibi în bucătărie. Tibi reintră în cameră şi apucă de pe jos o pătură. Dă fuga în bucătărie.
TIBI: Tonto, mergeţi în baie!
CRISTA:Dodi, donde stai?Dodi, es incendio.Tibi, nu-l găsesc pe Dodi!!! Dodi, unde eşti!? Dodi, a luat foc! Apari odată!
TONTO: Fum prin chiuvetă. Fum prin podea. Fum prin pereţi. Prin noi, prin noi, ne iese fum prin noi. Uau, ce ne mai fumegărim! Ne sîntem avariaţi.
TIBI: Sîntem! Dacă mai întîrziam puţin...
CRISTA: Mamăă, cum mai sfîrîieee cratiţa... Sun la pompieri.
TIBI: NU! Aţi înnebunit!? Nu suni nicăieri! Să nu afle nimeni de asta! Cine-a uitat cratiţa pe foc? Vă las singuri şi ce găsesc? Crista!
CRISTA: Dar nu eu, nu eu am uitat aragazul aprins. Io nu fac din astea. Verific. Gazele, lumina, apa, uşa şi dup-aia somn uşor şi noapte bună. Vice e vinovat. Io sînt cea mai atentă! Cea mai responsabilă. (joacă afectarea) Doamne, nu ştiu ce să mă mai fac cu copiii ăştia! Mă provoacă mereu!
DODI: Che passa? Che passa? Foc, mui foc, foc muchisim, es una tragedia! Urgente, urgente! Mamita... Dove sta jucăria mia?
Dodi apasă o jucărie care începe să cînte în spaniolă. Crista se duce la el să-l liniştească. Tonto se face că transmite în direct.
TONTO: De la faţa locului, în direct, fum, fum, sau, cum ar spune unul dintre incendiaţii noştri, foc muchisim! Sînteţi martorii realităţii incendiatoare. Rămîneţi conectaţi la fuummmmm! Ochii-n ecran! Aveţi legătura în studio.
CRISTA: E cratiţa preferată a lui mama! Singura roşie.
Crista ia cratiţa şi o pune lîngă căsuţa lui Dodi.
DODI: Por pipi?
CRISTA: Por mama.