Tango

Fiecare om are sau ar trebui să aibă un spațiu magic și intim, un loc sacru unde viața să capete sens și frumusețe sau măcar să devină îndurabilă. 

Pentru unii, cei mai norocoși dintre pămînteni, locul acesta este chiar acela unde au venit pe lume, unde și-au trăit copilăria (toate copilăriile sînt sau ar trebui să fie sacre) și poate unde încă mai trăiesc pînă în ziua de astăzi, ca în cele mai bune dintre povești. Dar nu toți sîntem norocoși. Unii trăim doar zburînd și gîndurile ne zboară și ele, îndeobște departe, foarte departe, cel mai departe. 

Da, mai sîntem și noi, ceilalți, pentru care acasă e atît de departe încît nici nu am ajuns vreodată acolo. Și ce dacă nu am ajuns?

Viața trăită în imaginar 

Eu mai cred, firește, că oamenii trăiesc măcar pe jumătate în imaginar, altfel cum ar putea fi îndurată existența? Știu, știu și eu astfel de locuri sfințite de oameni, locuri care pentru mine chiar sînt sfinte ca zidul templului din Ierusalim pentru evreii religioși. Și mă tem, mă tem și eu, ca într-o piesă de Mazilu (cea mai frumoasă dintre toate), ca odată ajuns la Veneția să nu pierd Veneția.

Veneția mea e în altă parte. Unde? La celălalt capăt al lumii se află un tărîm binecuvîntat și misterios, un țărm unde nu am ancorat niciodată. Acolo. Acolo unde, undeva între Buenos Aires și Montevideo, s-a născut cîndva tangoul. De unde știu eu locurile acelea și oamenii aceia care au început să danseze curajos, ca și cum ar face dragoste în fața morții?

Cadoul primit de la domnii Sábato și Borges

Desigur, de la doi dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut în trecerea timpului: domnul Ernesto Sábato și domnul Jorge Luis Borges, scriitori și magicieni. De la ei am aflat că tangoul este în primul rînd metafizică. Și așa și este: cum altfel ar putea fi un dans popular născut poate în bordeluri, la marginea porturilor, aproape de apa dincolo de care e lumea veche și dispărută, un dans popular și tragic și încîntător care ne spune despre om cît vechii greci, cît filosofii antici, cît Socrate și Platon și Aristotel împreună?

Legenda 

Borges scria undeva că tangoul, fiind ceea ce este, o neasemuită formă de curaj și de libertate, a suferit o interdicție ecleziastică. Însuși Papa de la Roma i-ar fi fost împotrivă, încercînd să le ofere la schimb credincioșilor la furlana, un dans sicilian, o idee care bineînțeles s-a născut moartă. 

Poate că e doar o legendă. Dar legendele sînt importante și tangoul oricum n-a putut fi învins, atîta timp cît pe pămînt au trăit oameni, iar oamenii aceia mai știau cît înseamnă un trecut, ce poți face dintr-un prezent și ce poți spera de la viitor. Tangoul a fost neîndoielnic opera unor melancolici. Iar eu nu pot fi acasă decît acolo, printre poeți și nostalgici, ascultînd Gardel și visînd la ce am pierdut tot sperînd la un rai care nu s-a mai arătat, deși am trecut peste mări și oceane.

Toți trebuie să ne întoarcem acasă la sfîrșit

Sfințind locurile, oamenii dau – sau obișnuiau să dea – o cultură și o civilizație. Astăzi, cultura este pe cale de dispariție, iar din civilizație a rămas o carcasă goală. Umanitatea noastră toată este în pericol și nu peste mult vom trăi fără inimi. 

Dar cîndva, în timpuri ceva mai bune, în acel loc imperfect și miraculos, pe pămînt au trăit oameni care au sublimat puterea visului, contopirea cu omul iubit, dorința de a avea o patrie și dorul de mamă și o țară pierdută de pe un alt continent. Tangoul a fost și opera exilaților.

Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei. Așa e scris: toți trebuie să ne întoarcem acasă la sfîrșit.

Andrei Crăciun este scriitor și jurnalist.