Take, Ianke şi Cadîr
Cei trei muşchetari erau, după tradiţie, patru: Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Costache Antoniu, Marcel Anghelescu. Patru iliştri pensionari, patru artişti ai poporului, patru vedete, patru capitole de istorie teatrală.
Au ales vechea piesă a lui V.I. Popa, generos mesaj uman, caldă acoladă sentimentului de iubire între oameni, predică socială, atitudine antirasială, piesă scrisă cu binecunoscutul meşteşug al scenei caracteristic autorului, înţesată de replici trecute în „mica antologie“ şi care obţin mereu un sigur succes de public. Nostalgică, sentimentală, colorată, piesa aceasta revine mereu în repertorii asemeni unui şlagăr a cărui melodie nu se uită. Tipologia personajelor e ispititoare, dramul de şarjă e iubit pe scenă, vorbirea argotică rămîne o tainică voluptate a actorilor.
Teatrul Naţional din Bucureşti a ales această atît de cunoscută piesă, probabil dorind să aducă un dublu omagiu: lui Victor Ion Popa, dramaturgul de ieri, şi marilor săi interpreţi de azi. Sub bagheta discretă pînă la pianissimo şi sotto-voce a regizorului Ion Finteşteanu. Reprezentaţia îţi dă sentimentul că asişti la un joc în familie: patru bunici joacă teatru în jurul unui pom de iarnă (de altfel, decorul aduce cumva cu un brad festiv, dulce, reverios, încins cu beteală şi bogat în globuri strălucitoare), atît pentru nepoţii lor cît şi pentru propria lor plăcere. Spre deosebire de alţi interpreţi, Ion Finteşteanu a interpretat la violă partitura lui Ianke, cu o discreţie extremă, Al. Giugaru a adus bonomia sa suculentă şi darul de a reinventa replicile, Costache Antoniu a fluturat silueta cetăţeanului turmentat, adaptată la vorbele pitorescului Lie, Marcel Anghelescu a jonglat cu argoul, decupînd instantaneu prin mimică, gestică, un tip memorabil. Trenul-jucărie străbătea în final scena, ca un simbol al acestui joc actoricesc, ducînd cu el un sentiment nostalgic nu lipsit de candoare. Dar, la toţi intepreţii aceştia a fost lesne descifrabilă marea şcoală a realismului scenic românesc, trăirea sinceră a personajelor, respectul pentru text, dăruirea totală, într-un cuvînt înaltul profesionalism.
(cronică la Take, Ianke şi Cadîr de Al. P. în revista Teatrul, nr. 10, octombrie 1971)