Tabieturile în comunism

21 iunie 2017   Tema săptămînii

Dacă te apuci să povestești unui tînăr despre viața de dinainte de ’89, cel mai probabil va crede că inventezi o altă planetă. Nici n-ar avea cum să înțeleagă, în lipsă de repere, acea lume gri și uniformizată în care oamenii trăiau mai mult ca roboții, dresați după un program național. Pentru că majoritatea zilelor erau, de fapt, egale și arătau cam așa: mergeai la serviciu, te gîndeai la mîncare și, ca distracție cotidiană comună, aveai vreo două ore de televiziune pe zi. Din cînd în cînd, mai era cîte un film pe la cinema sau un spectacol de teatru neinfestat de propaganda comunistă, dar, pentru că erau extrem de rare, mersul la spectacole devenea o excepție, și nu putea fi un tocmai un tabiet.

Cumva, în tot acest dresaj pavlovian, tabieturile deveniseră, din obiceiuri particulare și intime, cam aceleași pentru toată lumea. Comunismul reușise să naționalizeze pînă și tabieturile.

Nechezolul și șoricelul

Cum ar putea înțelege conceptul de „nechezol“ un tînăr care astăzi își savurează cafeaua perfectă la una dintre multele cafenele cochete din oraș, cînd cafeaua este pregătită din „boabe atent selecționate“, prăjite de către „experții“ care „supraveghează cu evlavie“ întregul proces, asigurîndu-se de calitatea fiecărui bob în parte? Astăzi, cînd există barista specializați, care îți personalizează cafeaua, desenîndu-i figurine pe spuma groasă și combinînd arome exotice, de la vanilie la maracuja, adăugînd pentru savoare și un „extra-shot“ de cofeină, cu greu mai poți înțelege conceptul de nechezol.

Căci băutura națională a di-mi-ne-ți-lor, pe vremuri, în România, era acel melanj, în care se punea foarte puțină cafea, cît să dea culoare, și mult, foarte mult orz și ovăz. Era nu doar un surogat de cafea, ci și un surogat de tabiet. O beai pentru că altceva nu aveai, dar și pentru că voiai, aveai nevoie să începi dimineața cu un mic ri-tual al tău, iar apa chioară nu putea păcăli nici cea mai autosugestionabilă minte. Denumirea de „nechezol“ nu se referea la brand-ul băuturii, ci îi conferea calitatea de concept: pentru că, referindu-se la orzul din compoziție, românii făceau aluzie, de fapt, la caii care nechează cînd mănîncă cereale, adică orzul și ovăzul din compoziția pseudo-cafelei. Inconfundabilul umor românesc.

Cafeaua adevărată era extrem de rară și, dacă aveai norocul să pui mîna pe un pachet, trăgeai de el cît puteai. Consumai cu grijă, puneai o linguriță la cană și, eventual, păstrai zațul ca să-l refolosești, ulterior, pentru a doua cană. Pentru că zațul avea oricum mai mult fason de cafea decît nechezolul.

Dacă n-aveau cafea, de ce nu beau oamenii ceai? – te va întreba azi tînărul nedumerit. Bineînțeles, azi, dacă intri într-o ceainărie, vezi toate acele recipiente strălucitoare cu ceaiuri scumpe și fine: Oolong, Pu-Erh, Rooibos, Matcha… plus toate ustensilele necesare pregătirii lor: căni și ceainice specifice, termometre pentru cei care știu că fiecare ceai trebuie preparat la o anumită temperatură, lingurițe de măsurat, mese specializate pentru ritualul ceaiului. Tot tacîmul pentru a transforma ceaiul într-un tabiet în toată regula. Așa că tînărul te va întreba, pe bună dreptate, de ce nu-și schimbau oamenii tabietul.

Și-i vei povesti atunci de „șoricel“. Pe vremuri, singurul ceai pe care îl găseai, la fel de rar precum cafeaua, era un ceai negru. Unul de foarte proastă calitate. Se găsea doar la pliculeț, iar pentru că avea acea codiță de care îl atîrnai în cană, românii îl botezaseră „șoricel“. Și ăsta era refolosit. După folosire, fiecare șoricel era păstrat, în frigider, pentru viitoare infuzii.

În rest, cultura ceaiului nu exista. Erau doar infuziile de tei sau mușețel – ceaiul fiind cunoscut, în comunism, mai mult ca leac pentru răceala și gripă, nicidecum ca bază pentru vreun tabiet gurmand.

Televiziunea

Televiziunea era, culmea, un tabiet. Dacă, astăzi, zecile de programe la care ai acces sînt o chestiune de consum curent – lăsăm, de multe ori, televizorul să meargă pe post de fundal sonor –, pe vremuri, cele două ore de transmisie ale singurului post emitent îți dădeau exact acel răgaz, limitat în timp, ca să-ți încropești o obișnuință zilnică.

Bineînțeles, era vorba despre o pseudo-deconectare, pentru că majoritatea emisiunilor erau propagandă politică. Cu toate astea aveai și unele programe digerabile. Luni seara era teatru TV, iar miercuri, Telecinemateca, unde, cînd și cînd, mai prindeai cîte un film cu Fred Astaire. În rest, multe erau filme românești străvechi. Duminica, țin minte că se difuza Magazinul duminical – un soi de emisiune de divertisment, la care ne strîngeam toată familia, la masă. Însă despre filmele și spectacolele de teatru difuzate, nota bene: nu vedeai cap-coadă un spectacol, ci și astea erau date cu porția, adică vreo 20 de minute pe săptămînă, în regim de foileton, căci altfel nu s-ar fi încadrat în cele două ore de program care trebuia să conțină cel puțin o oră de știri de partid. Așa am văzut eu Casablanca în decurs de vreo două luni.

Bineînțeles, connaisseur-ii își vor aminti mai ales, la capitolul televiziune, de programele televiziunii bulgare. Deși canalul se prindea prost, cu purici și uneori cu imaginea tremurînd, bulgarii erau pentru noi o gură de oxigen.

„Leca noști deța“ – „Noapte bună, copii“ – era emisiunea de desene animate de care cred că sîntem legați toți cei care eram copii pe atunci. Și, bineînțeles, Studio X, în fiecare sîmbătă seara, după ora 10, genericul sub care am văzut integrala filmelor cu Sherlock Homes sau ecranizările după Agatha Christie. Multe erau dublate în bulgărește, ceea ce a creat un nou tabiet extrem de benefic printre mulți români: învățarea limbii bulgare. Nu pot să nu-mi amintesc de frații mei, care ajunseseră să ne traducă, familionului reunit, fluent, din bulgară în română.

Bineînțeles, la serviciu, luni dimineață, oamenii își împărtășeau, cînd se vedeau, ce au înțeles, fiecare, din filmele de sîmbătă dublate în bulgărește.

Statul la coadă

Cozile erau la ordinea zilei. Stăteai la coadă cam pentru orice. De la mîncare la hîrtie igienică – iar ironia nu este deloc intenționată.

După funcție, cozile se puteau împărți în mai multe categorii. Erau cozi de nevoie – cele la care era musai să stai, ca să poți să-ți cumperi mîncare, erau cozi spontane – cînd se „băga“ o marfă inedită, ca portocale, săpun sau îmbrăcăminte, dar mai erau și cozile de tabiet.

Acelea unde mai ales pensionarii, care aveau prea mult timp și mai nimic de făcut pe acasă, se așezau, de dimineață, ca la un soi de șezătoare. După ce își beau nechezolul, se îmbrăcau, își luau sacoșele de rafie, scăunelele portabile și porneau, de pe la cinci dimineața, ca să se așeze în fața vreunei alimentare sau brutării. Acolo așteptau, aliniați pe trotuar, să se deschidă, în speranța că „azi“ se va „da“ ceva marfă.

Dar, de fapt, nu asta era miza. Acele cozi reprezentau pentru unii singura formă de socializare pe care și-o puteau permite. Neavînd televizor sau cîrciumi unde să se poată întîlni, stăteau ori prin fața blocului, la taclale, ori la coadă. Coada era însă mai incitantă, pentru că aveai șansa să cunoști oameni noi. Intrai în vorbă cu unul sau cu altul, evitînd, bineînțeles, subiectele politice, pentru că nu puteai să ai încredere în necunoscuți și nu riscai să dai peste vreun turnător. Așa că povesteai de-ale vieții. De vecinul care își întindea rufele peste balconul tău sau despre vecina cu balcoanele la vedere. Clămpăneai despre una, despre alta, să treacă timpul. Te întorceai mai apoi acasă, de multe ori cu sacoșa de rafie goală, dar cu multe povești în tolbă, povești pe care consortul sau consoarta abia aștepta să le audă.

Pentru că a fost o vreme absurdă, iar multe dintre tabieturile naționale erau la fel de absurde. Mi se întîmplă, uneori, să mai povestesc cu mama despre ele. Să ne aducem aminte, deși multe îmi sînt și mie necunoscute. Și mi le povestește ea, amuzată la început. De cele mai multe ori, însă, rîsul nostru se termină cu o ușoară tristețe. „Cum mai poți fi chiar normal după tot ce-am trăit noi atunci?“

Mai multe