Suzerani şi vasali
Administraţia locală românească se află sub semnul nefast al personalizării excesive. După ce, odată cu alegerile locale din februarie 1992, primarii au început să fie aleşi direct de către „cetăţeni“, administraţia locală s-a dezinstituţionalizat rapid. Or, cum în România şi fără acest mecanism instituţionalizarea politică fusese dificilă, situaţia administraţiei publice nu a făcut decît să se înrăutăţească. Opţiunea pentru alegerea directă a primarilor, iar din 2008 şi a preşedinţilor consiliilor judeţene, a creat condiţii pentru personalizarea vieţii politice locale.
De unde această obsesie a alegerii directe? Căci în ţări cu tradiţia scrutinului majoritar, primarii nu sînt aleşi direct. În Anglia, spre exemplu, doar cîteva municipalităţi îşi aleg primarul prin vot direct, iar odată cu alegerile municipale parţiale de pe 3 mai 2012 s-au organizat şi cîteva referendumuri pentru alegerea directă a primarilor (la Birmingham, Bristol, Leeds, Manchester, Nottingham şi în alte cîteva oraşe) şi unul pentru renunţarea la această „inovaţie“ (Doncaster). Iar în Franţa, primarii şi preşedinţii de consilii (generale sau regionale) sînt aleşi de către consiliile respective, păstrînd astfel la nivel local o corespondenţă cu situaţia de la nivel naţional, unde parlamentul, ca reprezentant al voinţei naţionale, investeşte prim-ministrul.
La noi, în condiţiile în care după iunie 2008 şi preşedinţii consiliilor judeţene sînt aleşi direct, iar de anul acesta sistemul pentru alegerea primarilor este majoritar într-un singur tur, aleşii, considerîndu-se legitimaţi prin votul direct, şi-au întărit puterea şi au instituit autentice autonomii feudale. Iar schimbarea sistemului electoral a fost mijlocul prin care şi-au asigurat continuitatea fără prea mari riscuri. Efectul pervers al acestei mutaţii a fost sacrificarea politicilor naţionale, şi aşa firave, pe altarul interesului local. Iar locuitorii şi-au pierdut (în măsura în care o vor fi exersat vreodată) calitatea de „cetăţeni“ în favoarea celei de „supuşi“ ai puterii locale perenizate.
România feudală
Dacă în Evul de Mijloc daniile presupuneau oferirea moşiilor cu „suflete“ cu tot, acum, odată cu migraţia „baronilor“ de la un partid la altul, întreaga armată de vasali, cu cortegiul de primari, parlamentari şi consilieri de toate felurile, urmează „şeful“ în noul partid. În acelaşi timp, odată cu „moşia“ sînt preluaţi şi „alegătorii“. Aceştia trec, precum „sufletele“ de altădată, din zestrea unui partid în a altuia ca nişte simple bunuri lipsite de voinţă proprie. Dincolo de vidul ideologic pe care îl relevă, dincolo de problemele de etică politică, migraţia politică românească are consecinţe dramatice asupra modului în care se face politică. Căci „majores terrae“ au confiscat deja politica naţională, transformînd parlamentul şi guvernul în simple extensii ale puterii locale.
Aceasta este principala cauză pentru care, din punct de vedere administrativ, România se află în plin feudalism. Ca dovadă: principiul „vasalul vasalului meu nu este vasalul meu“ s-a manifestat mai clar ca niciodată în 2012, odată cu migrarea în bloc a clanurilor locale de la un partid la altul. Se pare că, în absenţa acestora, partidele sînt ca şi inexistente. Doar loialitatea personală dintre „suzeran“ şi „vasali“ asigură coeziunea clanului, a cărui principală preocupare este conservarea puterii. Personalizarea puterii locale permite identificarea unei regularităţi sociologice: cu cît localitatea este mai mică, iar judeţul mai rural sau periferic, cu atît relaţiile de loialitate „administrativă“ sînt mai puternice. În aceste condiţii, cum s-ar putea consolida statul? Şi cum ar putea fi întărite instituţiile publice astfel încît acestea să funcţioneze în favoarea interesului general, şi nu al clanurilor partitocratice, cînd numirile se fac doar pe criterii de loialitate personală şi de clan?
Pentru că la nivel local competiţia infrapartinică este redusă la minimum, cariera politică depinde de bunăvoinţa şefului de clan. Aşadar, schimbarea politicii nu poate veni din interiorul partidelor actuale. Osificate şi oligarhizate, bazate pe experienţele electorale precedente, prizoniere ale stereotipurilor politice şi electorale, acestea nu se mai pot elibera singure de sub controlul „baronilor“.
Între timp, obsedaţi de marketing politic, politicienii de la centru nu se aventurează să schimbe, ci se complac să conserve structurile de putere existente. În aceste condiţii, ca strategie pe termen scurt, lupta împotriva lui Traian Băsescu, devenită populară după mai 2010, oferea toate atuurile pentru ca noul Ev Mediu să fie pus sub zodia antitotalitarismului. De aceea această operaţiune a trezit consensul cvasigeneral al politicienilor locali, şi asta nu doar pentru că preşedintele nu îşi putea controla tendinţele autoritare, ci mai ales pentru ca „instituţiile“ să perceapă semnalul şi să rămînă sub controlul clanurilor locale. De fapt, folosind paravanul bătăliei pentru parlamentarism, asortată cu sloganuri antiautoritare, clanurile partidiste încearcă să-şi întărească controlul asupra politicii.
Conservarea puterii, mai ales la nivel local, este oarecum în ordinea lucrurilor. Lipsa concurenţei, asigurată de controlul autoritar al resurselor de către preşedintele consiliului local şi primari, nu poate fi contracarată decît prin impunerea unor reguli restrictive ale jocului politic. Căci altfel, seducţia exercitată de poziţiile de putere este suficient de puternică pentru a crea atît o dependenţă psihologică, cît şi una economică. Iar recunoaşterea socială şi posibilitatea de a fi mereu în prim-plan devin „bunuri“ a căror posesie creează obişnuinţe, astfel că reîntoarcerea în „anonimat“ a omului politic devine simbolul eşecului.
Voinţa de a face cariera politică la nivel local exprimă, în fond, această dublă dependenţă. Şi cum doar integrat într-un clan individul poate aspira la poziţiile de putere, cariera politică depinde de specificul şi caracteristicile organizaţiei politice la care aderă.
Mobilizarea comunităţilor
În istoria noastră recentă, noii feudali luptă pentru conservarea apanajului. Şi, cum nimic nu dispare, ci totul se transformă, instituţii socio-politice ale comunismului, precum nomenclatura, sau represive, precum Securitatea, s-au metamorfozat consacrînd o nouă structură feudală. Vătafii comunismului, nomenclaturiştii de toate speţele care au aderat „spontan“, încă din decembrie 1989, la oferta „vechiului patriciat“ nomenclaturist s-au regăsit mai întîi în jurul lui Ion Iliescu, apoi al lui Adrian Năstase, pentru a se adapta şi lui Traian Băsescu. Clanurile politico-economice au avut astfel răgazul să prindă cheag. Între timp, instituţiile politice şi administrative parazitate nu făceau altceva decît să le faciliteze existenţa.
Criza economică, cu corolarul său politic şi social, a dovedit cît de gravă este situaţia. Lipsa de competenţă administrativă, devenită cronică, pune comunităţile locale în dificultate. Ce se mai poate face în condiţiile în care clanurile îşi impun agenda? Căci dacă preşedinţii republicii şi prim-miniştrii se schimbă periodic, preşedinţii consiliilor locale şi primarii rămîn mereu aceiaşi. Instabilitatea politică în care România a intrat în legislatura începută în decembrie 2008 (două moţiuni de cenzură reuşite, trei prim-miniştri, majorităţi anormale sau artificiale) este o consecinţă directă a întăririi clanurilor. Doar o reformă care să limiteze numărul de mandate ale primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene la doar două, care nu pot fi succesive, ar putea să modifice situaţia. Aleşi doar pentru un mandat, primarii şi preşedinţii consiliilor locale vor fi constrînşi să se orienteze spre politici publice, şi nu spre consolidarea clientelei. Căci după patru ani de pauză nu vor fi realeşi decît dacă au lăsat o amintire plăcută. Dar singure reformele, oricît de inspirate, nu vor fi suficiente fără o mobilizare a comunităţilor.
Cristian Pîrvulescu este conf. dr. la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia.
Foto: L. Muntean