Suspiciunea, soră cu românul
Criza COVID-19 a scos în evidență, dacă mai era nevoie, o caracteristică națională: suspicionita. Există cu adevărat virusul ucigaș sau e o manevră menită să ne țină în case, pentru ca „ei” să-și facă jocurile în liniște? A apărut în mod natural sau e creat în laboratoarele ocultei? Se știe (mereu, „din surse sigure”) că rudele morților de cancer primesc ajutoare de înmormîntare cu condiția de a accepta ca aceștia să fie declarați victime ale virusului. Vor să ne vîndă stocul de măști? Nu cumva așa-zisul vaccin e făcut astfel încît să ne urmărească mai ușor?
Asemenea îngrijorări, și multe altele asemenea, nu s-au născut pe plaiurile mioritice, dar se pare că au găsit aici un sol deosebit de fertil. Este neîncrederea scrisă în genele naționale? Greu de demonstrat, dar sigur e că sîntem printre cei mai suspicioși europeni.
Unul din cele mai cuprinzătoare studii de sociologie comparativă, European Values Study, conține un indicator semnificativ al încrederii în semeni. La întrebarea „În general vorbind, ați spune că se poate avea încredere în cei mai mulți dintre oameni sau e mai bine să fii atent în relațiile cu oamenii?”, România înregistra, în 2018, una din cele mai mici proporții ale răspunsurilor pozitive: 13% – șase din șapte români adulți consideră că „e mai bine să fii atent în relațiile cu oamenii”. Procentaje mai mici s-au înregistrat numai în Bosnia și Herțegovina (10%) și Albania (3%). La polul opus se situează popoarele scandinave, cu religie predominant protestantă: Danemarca (74%), Norvegia (73%), Finlanda (70%), Suedia (64%).
După cum remarcă Bogdan Voicu*, de la începutul anilor ʼ90 încoace nu s-a conturat o tendință semnificativă de creștere sau descreștere a ponderii celor care socotesc că se poate avea încredere în cei mai mulți dintre oameni (în 1993 erau 16%). Variațiile coincid într-o oarecare măsură cu evoluțiile macroeconomice: crizele de la sfîrșitul anilor ʼ90 și al primului deceniu al actualului mileniu au coincis cu scăderi ale nivelului de încredere în cei din jur.
Încrederea în cei din jur este o componentă a capitalului social, adică acel sistem de relații care fac posibilă funcționarea societății. Fără îndoială, societatea poate funcționa și în condițiile existenței unui nivel înalt de suspiciune între membrii săi, numai că atunci costurile atingerii obiectivelor sînt mult mai ridicate.
Voi da un exemplu simplu. Puteți estima de cîte ori, într-un an, vi se cere, de către diverse instituții, să aduceți o copie a cărții de identitate? De zece, douăzeci de ori? Înmulțiți cu numărul adulților rezidenți și încercați să vizualizați volumul colilor de hîrtie consumate. Adăugați costul copierii, îndosarierii și veți avea imaginea unei infime fracții din costul pe care societatea îl plătește pentru că nu are încredere în funcționarul care spune „Da, omul a venit în persoană, s-a legitimat, după care...”.
O posibilă (dar nu unică) explicație a excesului de suspiciune al românilor ar fi efectul regimului totalitar în care cei mai mulți dintre noi și-au format reflexele. Nu întîmplător, în rîndul tinerilor răspunsurile pozitive la întrebarea amintită mai sus sînt semnificativ mai frecvente decît în cazul adulților: 14% pentru cei de pînă în 39 de ani, 9% la cei de peste 60. Tot ca indiciu, e de semnalat că, în general, în statele ex-comuniste se înregistrează un nivel relativ scăzut al încrederii (excepție notabilă: Belarus, 42%).
Nu doar că era bine să fii mereu atent ce vorbești și, mai ales, cu cine. O explicație mai consistentă ar putea fi găsită în tipul de asociere permis de regimul comunist. Fiecare individ era înregimentat în multiple forme de asociere (de la Șoimii Patriei la gospodăriile colective și meșteșugărești și atotcuprinzătorul Front al Democrației și Unității Socialiste), caracteristica tuturor fiind caracterul cvasi-obligatoriu și controlul exercitat de către partidului-stat. Ori de cîte ori o asociație tindea să scape de sub control era desființată (cazul cluburilor de bridge). Această stare de fapt nu putea avea drept consecință decît atrofierea reflexului asociativ, chiar crearea unei anumite aversiuni față de ideea de cooperare.
Suspiciunea generalizată este frecvent remarcată în zilele noaste, de exemplu atunci cînd încercările de asociere în cooperative a micilor producători se izbesc de zidul de suspiciune al posibililor participanți. La fel, suspiciunea degradează ideea de participare politică: fie că e vorba despre aderarea la un partid, susținerea depunerii unei candidaturi sau simpla participare la vot, ele par să repugne majorității concetățenilor noștri.
În general, ideea de partid provoacă repulsie majorității românilor: 88% nu au încredere, generic, în acestea. Suspicioși față de orice propunere cu iz politic, cei mai mulți dintre noi preferă să se țină departe de această zonă dubioasă. Se îndreaptă într-acolo ego-urile exacerbate, atunci cînd nu e vorba de simple interese meschine. Cînd printre ei se strecoară oameni bine intenționați, aceștia sînt ejectați ca orice corpuri străine. Și astfel se închide cercul.
--------------
* Bogdan Voicu, „1993-2018: În căutarea încrederii în oameni“, în B. Voicu, H. Rusu, C. Tufiș (editori), Atlasul valorilor sociale, România la 100 de ani, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2020, p. 44.
Mircea Kivu este sociolog.