Suspiciunea din spatele teoriilor conspiraţiei

Lucrurile nu sînt ceea ce par a fi. Există o parte ascunsă a lor, exact cum nu vedem faţa ascunsă a Lunii. Și exact partea aceea ascunsă explică totul. În nevăzut, dar ştiut doar de puţini, stă adevărata explicaţie a universului. Acesta este controlat de nişte forțe oculte, de o reţea de oameni influenţi, guvernul mondial, statul paralel, oameni şi forţe care trag sfori şi conduc totul. Să nu credeţi altceva, orice altceva este manipulare şi dezinformare. Există o conspiraţie universală şi tot ce ştim ȋn mod natural şi normal despre lume este o iluzie. De exemplu, lucrurile sînt clare: pandemia aceasta de COVID-19 este de fapt o falsă pandemie, este o manipulare grosolană la nivel mondial. Virusul nu există. Sau, dacă există, este un banal virus gripal. Statul mondial ne dezinformează sistematic. Adevărul din spatele a ce spun guvernele lumii e că vor să ne facă să ne vaccinăm. Prin vaccinare ne introduc cipuri prin care ne controlează mintea. Noi nu vrem asta, noi sîntem liberi, noi ştim. Lucrurile încep să se lege, de asta au şi nevoie de tehnologia 5G. Faţa nevăzută a lumii este adevărata ei faţă, căci acolo sînt adevărurile despre noi şi despre lucruri. Lucrurile nu sînt ceea ce par a fi...

Bănuiesc că vă este foarte cunoscut acest tip de discurs şi că în mod sigur aţi întîlnit pe cineva care rezonează la o astfel de gîndire. E gîndirea unei minţi suspicioase, e gîndirea unui om care se crede un pic ales (fiind printre cei puțini care cunosc cu „adevărat” lucrurile), a unui om care are convigeri ferme, greu de zdruncinat. Și oamenii aceștia trăiesc captivi privind lumea cu neîncredere. Pentru ei, lumea este iniţial opacă, dar ideea unei conspiraţii universale dă imediat sens lumii. Explică totul. De obicei, acești oameni sînt foarte intruzivi şi, indiferent de ce le spui şi despre ce vorbești, au niște convingeri fixe și ferme la care nu mai pot renunţa.

Dar unde greşesc, dacă greşesc? Poate nu greşesc, căci un pic de neîncredere nu strică, fiindcă un bun scepticism nu face decît să ne îndemne să verificăm mai bine cum stau lucrurile. Aici e problema, la a verifica, la cum stabilim că ceva este adevărat. Înclinaţia lor firească este către neştiutul lumii, către un joc al numerelor, planetelor și al forţelor oculte care sînt semnele certe că nevăzutul controlează lumea. Ai un guvern care conduce o țară, dar nu acolo se iau marile decizii. Și guvernele sînt controlate la rîndul lor de o mînă de oameni neștiuți nouă, dar care controlează totul, aici, în România, şi peste tot. De fapt, aceasta este o problemă importantă și recurentă ȋn discursul public, e problema străinului care dictează în propria-ţi țară, ȋn propria-ţi casă. Ei ne iau pămînturile, avuţia, gîndurile. Trebuie să rezistăm! Sîntem liberi și mîndri! Sigur forţele acestea sînt din afară. Soros, Bill Gates nu sînt decît cîteva exemple notabile, miniștrii siguri ai acestui guvern mondial...

Cuvintele-cheie din discursul unor minţi suspicioase sînt, cred, libertate şi mîndrie; mîndrie pentru tot ce e al nostru doar pentru că e al nostru. Libertate pentru că sînt convins că acești oameni se simt ȋn genere încătușați, o încătușare mentală patologică din care nu scapi decît zbierînd, căutînd eliberarea de convențiile și înregimentările societăţii. Masca, de exemplu, e etichetată drept botniţă, vaccinarea e înregimentare, carantinarea este închisoare. Eu cred că problemele unei astfel de minți suspicioase vin din copilărie sau, oricum, de la niște evenimente traumatice care au sădit o veșnică suspiciune ȋn mintea lor. Amintirile nu doar ne apasă uneori, ci și ne (de)formează gîndirea...

Conspiraţioniştii sînt suspicioşi, dar de unde vine această neîncredere fundamentală? De ce ai crede mai degrabă în lucruri oculte decît ȋn lucrurile care se manifestă explicit? Explicaţia poate să ne fie dată de experienţele neplăcute şi poate chiar traumatizante în care mintea a devenit suspicioasă, descoperind că ceea ce i se spunea nu era, de fapt, așa. De exemplu, i se spune să bea lapte cald, că e bun, ȋl bea, se strica la burtă și ȋi era rău. Joacă-te cu ceilalți, se juca, îl băteau/umileau şi îi era rău. Îmbracă-te aşa că ești cea mai frumoasă, ieșea așa afară şi colegele rîdeau de stilul ei învechit și desuet. Toate sînt traume mai mici sau mai mari care induc neîncredere, neîncredere în realitatea manifestă şi clară a celorlalţi, adîncind diferenţa între cum ni se spune că sînt lucrurile şi cum le descoperim noi. Așa devenim suspicioși. Iar intensitatea traumei nu este direct proporțională cu gravitatea faptelor. Intensitatea trăirilor este personală și variază de la om la om. Un copil care şi-a pierdut un soldăţel poate să sufere mai mult decît un general care şi-a pierdut o armată. În spatele acestei lipse de raționalităţi există o furtună afectivă, o suferință, o decepție. Ceva te apasă şi vrei să te eliberezi.

Neîncrederea conspiraţioniștilor nu este scepticismul oamenilor de ştiinţă. Există astfel un bun scepticism al cercetătorului care se află în căutarea adevărului, a validării unei ipoteze, și neîncrederea patologică a unei minţi suspicioase care crede într-o teorie a conspirației. Problema la o teorie a conspiraţiei este că, dacă crezi în ea, crezi într-un mod irațional care îți blochează gîndirea critică. Orice argumente aduse împotriva explicaţiei conspiraţioniste în care crezi nu fac decît să-ţi amplifice credinţa în ea.

Problema acestui blocaj mental în care se regăsesc cei care cred în teoriile conspiraţiei este dată şi de faptul că e greu să găseşti un virusolog care să creadă că pandemia de COVID-19 este falsă sau un astronaut care să spună că zborul lui Apollo pe Lună a fost, de fapt, filmat în Arizona. Aici e vorba şi de expertiza celui care pică în capcana unei teorii a conspiraţiei, iar acest efect de supraestimare a cunoștinţelor tale ȋntr-un domeniu în care nu eşti specialist este foarte bine cunoscut ȋn literatura de specialitate sub numele de efectul Dunning-Kruger. Pe scurt, aici este vorba de faptul că, cu cît eşti mai ignorant într-un domeniu, cu atît te crezi mai specialist. Și cu cît te crezi mai specialist fără să fii, cu atît cazi mai ușor în plasa unor teorii conspiraţioniste din domeniul respectiv.

Conspiraţionistul nu crede ȋn ceva cu detașarea cognitivă a omului de ştiinţă care e gata să renunțe la idee în fața faptelor. Nu, conspiraţionistul se agață psihologic de o explicaţie de care are nevoie, pentru că aceasta îi pune lumea în ordine, îi explică universul. Dacă ar abandona teoria s-ar trezi singur într-o lume străină. Așa, este instalat confortabil într-o bulă epistemică în care împărtășește aceleași idei cu alți cîțiva conspiraționiști, iar asta îi dă putere și încredere. Nu e singur şi ideile lui sînt validate de ceilalți din bulă.

S-a scris mult despre aceste eco-chambers, despre aceste bule epistemice ȋn care credinţele noastre sînt amplificate și „validate” de alte minți suspicioase. Ce auzim acolo nu sînt decît ecouri ale gîndurilor şi credinţelor noastre și asta ne face bine, ne dă o stare de confort. De aici şi diferenţa faţă de știință, căci ȋn știinţă tu vrei să ştii cum stau lucrurile, iar invalidarea unei ipoteze face parte din bunul mers al lucrurilor. Știinţa înaintează prin invalidarea unor ipoteze. Sigur, dacă după ani de muncă ȋți este invalidată o ipoteză în care credeai, nu sărbătorești, dar nici nu cazi pradă deznădejdii. Rațional vorbind, ai mai verificat ceva despre lume, ai mai aflat ceva, chiar dacă în urma unui rezultat negativ. Aici, ȋn patologic, invalidarea ar duce la prăbușirea încrederii că ai găsit cheia de înțelegere a lumii. Această cheie nu se poate pierde, ea doar se ȋmpărtășește cu ceilalți care ȋnțeleg și știu acest lucru. Interesant este cum se încheagă astfel de comunități epistemice, unite de credința într-o teorie a conspiraţiei. Sînt multe lucruri care contribuie la această aglutinare – confortul psihic, sentimentul de apartenenţă la un grup, bula epistemică...

Cei ce cred în teoriile conspiraţiei au un grad mai mare de sofisticare mentală decît media, căci au nevoia de coerenţă şi de a vedea integrat mersul lucrurilor. Nu sînt, ȋn genere, oameni simpli, căci aceștia nu au spaime metafizice, ei au de obicei explicaţii religioase simple şi asta le este de ajuns. În cazul conspiraţioniștilor, nici religia, nici ştiinţa nu le sînt de ajuns. În spatele lui Dumnezeu mai sînt planetele şi tot felul de calcule astrologice. Astrologice și nu astronomice, căci o cometă care trece pe lîngă Venus nu-mi perturbă mie dragostea, dar prezența lui Saturn în casa a treia sigur spune ceva despre viața mea personală. Problema unor astfel de calcule este că ele vin cu aura de știinţificitate a matematicii, dar sînt total neştiințifice. De ce? Pentru că le lipsește posibilitatea de a fi verificate empiric. Paradoxul este că o minte suspicioasă de acest tip nu crede ȋn ştiinţă, dar poate să fie vrăjită de pseudo-explicații lipsite de dovezi, dovezi clare, empirice, palpabile.

Cînd te crezi Napoleon, dacă te bruschează cineva crezi că ești la Waterloo. Cadrul mental este foarte greu de schimbat, căci „trezirea” nu se poate face decît la un nivel metacognitiv ȋn care, prin analiză critică, ȋţi dai seama că greșeşti ȋn chiar modul cum gîndeşti. O minte suspicioasă e prinsă de obicei într-o paranoia a neîncrederii din care nu mai iese decît abandonîndu-se ȋncrederii într-o idee năstrușnică de tipul cipării prin vaccinare. Exact la fel cum o femeie dezamăgită de niște relaţii abuzive este ţinta perfectă pentru un Rasputin autoritar, dar fermecător, tot așa o minte suspicioasă (nu sceptică și nici critică!) se va abandona în cele din urmă în confortul cognitiv al unei teorii a conspiraţiei. Trebuie să recunoaștem că aceste teorii sînt fermecătoare prin năstrușnicia lor. Îți dau o altă înțelegere a lumii, îţi dau o altfel de putere asupra ta. Acum ştii, ai explicaţii pentru tot şi toate. Lucrurile nu sînt ceea ce par a fi, dar acum tu ştii exact cum sînt.

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.