Surpriza Bizanțului vesel

10 mai 2023   Tema săptămînii

Bizanţul ne interesează în cel mai înalt grad pentru că el a perpetuat, în formă încreștinată, civilizaţia Imperiului Roman încă un mileniu după căderea Romei, în secolul al V-lea d.Hr., iar acest Bizanţ, după 1453, a generat ceea ce Dimitri Obolensky, un mare bizantinolog rus care a predat la Oxford, a numit „Commonwealth-ul bizantin”. E important Bizanţul pentru că numai noi, excepţia latină din această creştinătate răsăriteană, împreună cu grecii şi cu slavii am rămas fideli ortodoxiei bizantine în cea mai mare parte, ceea ce explică și de ce România interbelică a produs o şcoală de bizantinologie care ne-a plasat în mare măsură în avangarda studiilor de acest gen; o școală cu istorici care au redactat sinteze despre „mileniul bizantin”, dar şi cu polimaticul nostru compatriot Nicolae Iorga, care a organizat chiar la Bucureşti primul Congres Internaţional de Studii Bizantine, el însuși fiind celebrat ca o autoritate în această comunitate de erudiţi.

Dar ce fel de Bizanţ moştenim noi, de fapt? Pentru că am intrat în modernitate mai tîrziu şi numai printr-o mediere occidentală, moştenim o imagine mai degrabă polemică asupra Bizanţului, imaginea pe care a cristalizat-o Iluminismul european, imaginea din istoria scrisă pe modelul „creştere şi descreştere” al lui Edward Gibbon. Moştenim un Bizanţ care este, mutatis mutandis, cam ca Imperiul Otoman descris de Dimitrie Cantemir, adică descris de cineva din afara lui care, în principiu, caută motive pentru a-şi hrăni complexele de superioritate, pentru a se uita „de sus” la Bizanţ. Așa se face că ceea ce este obiectiv tipic pentru Bizanţ, adică un anumit hieratism al artei sacre, o anumită insistenţă pe spiritualitate, pe contemplaţie, pe depăşirea condiţiei trupeşti prin asceză, se combină cu această lectură polemică, iluministă, care moşteneşte la rîndul ei certurile dintre greci şi latini pe teme de teologie dogmatică şi care a pătruns și în cultura noastră, prin şcoală, ca un curent de aer pe sub uşă. Astfel, am ajuns să vedem propria noastră matrice culturală, referinţa absolută pentru toate popoarele ortodoxe, într-o lumină sărăcăcioasă, sumară, într-o perspectivă oarecum limitativă şi destul de antipatică pentru lumea noastră contemporană, care trăieşte şi din industriile de divertisment, din libertatea aproape necenzurată a exprimării punctelor de vedere personale. Tocmai pentru că am moştenit această imagine a Bizanţului, jumătate obiectivă, jumătate subiectivă, filtrată prin lentila polemiştilor iluminişti sau, mai înainte, catolici, ne simţim şi noi oarecum înstrăinaţi de propriul nostru cadru de referinţă şi nu dăm prea mult credit acelor teologi actuali care exaltă bizantinismul. Aşa a apărut, în acest context polemic, şi nuanţa peiorativă pe care acest adjectiv – „bizantin” – o capătă, pentru că au devenit mai degrabă celebre clişeele de tipul „ăştia, cînd erau pe punctul să-şi piardă ultima bucăţică de imperiu, vorbeau despre sexul îngerilor” decît informațiile istoric validate despre ceea ce se întîmpla în cancelaria imperială de la Constantinopol. Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva, dar a prins această idee, că grecul bizantin e un tip care se ocupă de subtilităţi inutile, inefabile, ignorînd pericolele care se tot apropie și e incapabil de o relaţie funcţională cu istoria. De fapt, lucrurile nu stau deloc aşa. Bizantinii au rezistat un mileniu nu pentru că erau simpatici sau pentru că de-abia în secolul al VII-lea a apărut islamul. Bizantinii au avut tot timpul duşmani la graniţă şi au reuşit să prezerve datele fundamentale ale ideii romane tocmai pentru că au avut strategi geniali, pentru că aveau generali care au făcut prăpăd de la perşi pînă la bulgari, precum acel basileu care şi-a binemeritat în posteritate supranumele de Bulgaroctonul, adică „terminatorul” de bulgari. Deci Bizanţul trebuie într-adevăr regăsit în adevărul și complexitatea sa, inclusiv prin cele două figuri pe care vi le voi prezenta în cele ce urmează. 

Sfinții Mimi

Prima figură la care mă refer este cea a Sfinţilor Mimi. Bizanţul era un Imperiu Roman de limbă şi cultură greacă. Moştenea, așadar, Grecia antică care colonizase intelectual Roma pînă la punctul în care Roma devine bilingvă în faza ei imperială şi împăraţii diverselor dinastii, de la Flavi pînă la Marc Aureliu, vorbesc greacă, îşi lasă barbă, visează să mute capitala la Atena, sînt numai cu gîndul la Platon şi la stoici. Astfel, filonul dionisiac nu avea cum să nu se manifeste în Bizanţ. Tot ce ţinea de grecitate, de plasticitate, de dans, de coregrafie, de viziunea platonică a stelelor care dansează pe cercuri concentrice într-un univers armonios, toate aceste ape freatice ale gîndirii greceşti clasice şi apoi elenistice s-au transmis şi în sensibilitatea, gîndirea, vocabularul filozofic şi apoi teologic al bizantinilor. Însă, pe măsură ce Biserica creştină s-a extins şi, mai ales, după ce  a fost însuşită de împăratul Constantin cel Mare și creştinismul devine imperial, adică statal și imperativ ca un fel de ideologie oficială, ea începe să se lupte cu ea însăși. Astfel, Biserica bizantină, grecofonă şi moştenitoarea tuturor valorilor grecităţii, intră în conflict cu una dintre expresiile clasice ale grecităţii, şi anume cu teatrul. Noua antropologie, care este semitică, bazată pe revelaţie și pe o sursă non-grecească, anume Geneza, prima carte a Pentateuhului, face ca definirea omului ca „imago Dei”, „chip şi asemănare a lui Dumnezeu”, să devină şi un argument în mîna teologilor împotriva teatrului. Nu ne va mira faptul că, deja în secolul al VI-lea, marele împărat Iustinian, care a construit Agia Sofia, cel care a recuperat două treimi din vechiul imperiu recucerind Peninsula Italică şi nordul Africii, cel care a dat Codul lui Iustinian, va fi și cel care a închis deopotrivă agonica Academie filozofică de la Atena şi a dat o primă legislaţie care scotea actorii în afara oricărei onorabilităţi sociale. Actorii erau chiar cei care continuau cultul Romei, deci al Occidentului, pentru jocuri. (...) Cînd Constantin cel Mare s-a obligat să reproducă pe Bosfor vechea Romă, a pus la punct şi un imens stadion, unde aveau loc în continuare curse, dar nu teatru! Teatrul nu, pentru că „omul e chipul lui Dumnezeu”, pentru că actorul îşi pune o mască, se fardează, îşi modifică fizionomia, pretinde că poate fi altcineva şi atunci nu mai reuşeşte să fie el însuşi, adică acea persoană unică, ce trebuie să se înscrie într-un dialog cu divinitatea pentru a ajunge la propria mîntuire. (...) Astfel, avem la primii Părinţi ai Bisericii pasaje de o extraordinară vigoare retorică şi de o nemiloasă vituperanţă contra actorilor (...), dar și această lume păgînă, agonică, întoarce o replică puternică Bisericii, deja stăpînă pe situaţie. Era mult mai multă libertate în societăţile premoderne decît credem. Erau, bineînțeles, cîteva condiţii ale loialităţii civice, dar în rest oamenii făceau ce voiau, iar în oraşele aflate la distanță faţă de puterea centrală, față de capitala unde era Palatul Imperial, toate vechile obiceiuri, inclusiv teatrul și pantomima, înfloreau pe străzi. 

Deci creştinii încep să reprime teatrul, sub formele lui clasic-păgîne, inclusiv prin legislația oficială, recomandînd în același timp teatrul sacru al liturghiei creştine. Acest singur „teatru” decent, pozitiv, sfinţitor, autentic, în care nimeni nu se preface, este de găsit la biserică și nu în spectacolele stradale, vulgare, ale pantomimilor. Însă actorii de pantomimă continuă să fie „vedete”, cum am zice în ziua de azi, să fie foarte îndrăgiţi de popor, să aibă un succes imediat la public. Era foarte greu să scapi de ei de pe o zi pe alta. În timp ce părinţii primelor generaţii episcopale, primii exegeţi ai Bibliei din generaţia de aur, de la Tertulian, să zicem, pînă la Părinţii capadocieni, veştejesc teatrul și consideră că dacă mergi la teatru îl trădezi pe Hristos, constatăm că păgînismul evanescent, care abia se mai ţinea, dar care avea şi el o mie de ani în spate, nu are nici un complex să ridiculizeze creştinismul. Astfel, în repertoriul pantomimilor din secolele III-IV încep să apară pantomime care ridiculizau ritualurile creştine, în special Botezul şi Euharistia, adică esența creștinismului. Acești pantomimi loveau Biserica în inimă, nu se duceau la detalii fără însemnătate. Rezultă că actorii erau bine documentaţi, cunoşteau foarte bine ierarhia ecleziastică, aşa cum se constituise ea, de la ipodiacon pînă la episcop; cunoşteau rolurile fiecăruia, cunoşteau foarte bine ce se întîmplă în Biserică. E drept, nici nu era greu să cunoască, pentru că creștinismul nu e o religie de mistere care cere iniţieri accesibile doar unora. (...) 

Biserica, însă, nu voia neapărat să perpetueze tensiunea cu teatrul, așa că începe să scrie despre viețile unor Sfinţi Mimi, ca de pildă viaţa Sfîntului Porfirie, care se urcă pe scenă, încep să batjocorească tainele creştinismului şi primesc lovitura de graţie: pur şi simplu, harul lui Dumnezeu se coboară peste ei, îi smulge din această pseudo-viaţă a scenei, îi separă de actul de blasfemie şi îi aduce la convingerea subită că ei îşi bat joc de Adevărul acelor ritualuri, de Cel care se află în spatele lor şi Căruia îi sînt dedicate. Astfel, acești mimi blasfemiatori devin creştini, botezîndu-se pe scenă. Bineînţeles că asta strică spectacolul, bineînţeles că apar imediat autorităţile încă păgîne, care le spun: „Nu de asta a plătit lumea, ca să vadă că vă asumaţi ceea ce iniţial promiteaţi să batjocoriţi” și se întîmplă, în final, ca acești mimi să aibă un sfîrşit martiric. E clar că trebuie să vedem aici o mişcare socio-culturală a Bisericii care încearcă să încreştineze teatrul pentru a stinge acest conflict deja multisecular între Biserică, cu ritualurile ei, şi teatrul păgîn. Nu ştiu cît a reuşit, (...) însă mi s-a părut pasionant să găsesc în Sinaxar cazurile mai multor asemenea mimi, precum Ghelasie (avem și un joc etimologic aici, căci Ghelasie e „cel care rîde”), sau alte cazuri de asemenea convertiri pe scenă. (...)

„Nebunii întru Hristos“

În oglindă, oarecum, cu aceste cazuri de Sfinți Mimi, o altă formă excentrică de sanctificare şi de viaţă creştină o constituie „nebunii întru Hristos”. În cazul lor, literatura critică e imensă şi ei sînt arhicunoscuți din anumite pasaje dostoievskiene – pentru că au avut şi o variantă rusească, ce era mult mai politică. „Nebunii întru Hristos” sînt şi ei nişte figuri nu doar originale, ci și prilejuri pentru îmbogățirea gîndirii şi înţelegerea libertății creştine în deplina ei extensie, dincolo de formalism, de fariseism, ritualism, pietism şi tot ce ne face să devenim atît de cumsecade încît stinge în noi flacăra și spiritul credinței. Prima trăsătură a acestor „nebuni întru Hristos” este că sînt figuri urbane. 

Monahismul din secolul al IV-lea, plecarea din lume și colonizarea spirituală a deșertului au fost o reacție la confiscarea creştinismului de către Constantin cel Mare care a dat noii religii forţă politică, militară, nu de puține ori prin constrîngerea ieșirii din geniul evanghelic original. Vasile cel Mare, tot în secolul al IV-lea, scrie regulile mari şi mici, dînd o Constituţie acestor Cetăţi ale lui Dumnezeu pe pămînt care sînt comunităţile monahale. Apoi, ele se mută, prin Benedict de Nursia, şi în Occident, modelînd în următoarea mie de ani, prin marile ordine monastice latine, toată evoluţia culturii și transmiterea ştiinţei. Dar monahismul era, pentru cei de la Sfînta Ecaterina din Sinai, de la Sfîntul Sava, din Muntele Athos mai tîrziu, o evadare din lumea oraşului în pustie, căci pustia devine opusul restaurator al oraşului, care este de fapt matricea creştinismului. (...) Or, sfinţii „nebuni întru Hristos” readuc sfinţenia chiar în oraş şi totodată pun în tactica lor de atingere a desăvîrşirii o metodă cu totul nouă, una care sfidează tocmai ordinea. Ei sînt foarte asemănători cu discursurile Mîntuitorului împotriva fariseilor şi cărturarilor aşa cum le găsim în Evanghelie, adică împotriva unui „establishment” religios osificat, rigid, meschin, egocentric, autosuficient, care se laudă precum fariseul că stă în rîndul întîi în Sinagogă şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că nu seamănă cu păcătosul de alături, care nu se ridică la nivelul lui august de virtute şi de demnitate publică. Sfinţii „nebuni întru Hristos” exact asta spun: nu vă mai aşteptaţi ca sfinţenia să fie un proces reproductiv după un standard definit de nomenclatură. Sfinţenia şi libertatea întru Hristos pot fi – şi la un moment dat trebuie să fie – revoluţionare, să fie anarhiste, să fie în ruptură cu cutumele, să provoace scandal. Şi, într-adevăr, în viaţa acestor sfinţi apare, ca un topos, comportamentul în mod deliberat scandalos. De pildă, întîi îşi făceau o reputaţie de nebuni pur şi simplu, şi ştiţi foarte bine că înainte de psihiatria modernă nebunul, dacă era violent, era considerat demonizat şi izolat de societate, dacă era inofensiv era transformat într-un bufon public gratuit de care toată lumea rîdea. Reputaţia de oameni care nu gîndesc normal, care se comportă aberant, care spun orice fel de parascovenii este camuflajul sfinţeniei. Stadiul de nepătimire la care au ajuns în realitate se manifestă spectaculos și oraşul întreg devine scena lor. Astfel, ei intră în baia publică a femeilor sau aruncă cu nuci în timpul Sfintei Liturghii în capul credincioșilor și fac asemenea unor maimuţe, cățărați în copaci, anume pentru a anima puțin o adunare prea cucernică, prea convinsă de dreptatea ei, sau mănîncă un cîrnat pe stradă în Vinerea Mare, cînd postul negru era indiscutabil şi observat pe scară foarte largă. Acești oameni sînt bine atestați istoric, există şi o hagiografie compusă din diverse motive foarte convenabil asamblate ca să ajungă la un mesaj edificator. „Nebunia întru Hristos” a fost indiscutabil un fenomen, cum un fenomen fusese şi acela al stîlpnicilor. 

Dar veţi întreba: cum s-a ajuns la convingerea că ăştia nu erau doar nişte nebuni care făceau scandal, tulburau lumea şi ordinea publică? Pentru că, ne spune hagiograful, au murit şi au început să facă minuni. Au fost consemnate semne postume care arătau că acești oameni, de fapt, concentrau o putere spirituală şi un grad de curăţie foarte înalt, specific persoanelor care au atins starea de sfinţenie. Se simte aici și un anume duh paterical, adică drama se petrece în oraş, sfîntul este cu totul excentric, dar găsim asta şi la Părinţii Pustiei, unde în foarte multe apoftegme, anecdote edificatoare despre viaţa marilor asceţi de acolo, revin aceste idei comune precum: „cei de pe urmă vor fi cei dintîi”, „sfinţenia nu e unde se vede, ci unde nu se vede”, „nu vă aşteptaţi la semnele exterioare pentru că adevărata sfinţenie presupune un camuflaj al sacrului”, şi asta ne duce cu gîndul la cea mai mare parte a vieţii terestre a lui Iisus Hristos. 

Dar „nebunii întru Hristos”, odată intraţi în Sinaxar, nu mai au rolul pe care-l aveau Sfinţii Mimi. Aceștia din urmă, vă reamintesc, erau parte a unei politici a Bisericii de a se împăca cu teatrul. „Nebunii întru Hristos”, prin viaţa lor sanctificată de Biserică, ajung să ne dea o altă definiţie a libertăţii, adică să ne spună că mărturisirea credinţei este uneori antipodul conformismului călduţ, confortabil, antipodul oportunismului spiritual. Şi asta ne duce la figura contrastantă a celor doi fii din parabola Fiului risipitor. Unul, cel rămas acasă, este încheiat la toţi nasturii, i se poate lăuda chiar şi lui Hristos că din tinereţe a ţinut toate poruncile, îi pretinde aproape lui Dumnezeu mîntuirea, pentru că el se ştie fără păcat, se ştie corect, are toată lista de condiţii pe care le-a bifat. Celălalt, întruchiparea asta evanghelică a lui Odiseu, e Fiul risipitor, cel care a dat ocol lumii, străbătînd toate ipostazele depravării, ale disperării, ale experimentului periculos, pentru a reveni în braţele paterne şi pentru a prilejui o reconciliere în dragoste, celebrată ca atare şi avînd o valoare în mod limpede mult mai mare decît cea a acelui Tartuffe rămas acasă. Simplul fapt că Biserica nu s-a temut să-i pună în rîndul sfinţilor pe aceşti hiperexcentrici ne arată că ortodoxia bizantină nu e doar ce se vede prin lupa lui Gibbon şi, respectiv, prin reîntruchipările mai mult sau mai puţin naţionaliste ale ortodoxiilor locale, moderne. Ortodoxia este o ipostază apostolică, intrinsec universală a trăirii revelaţiei creştine, într-o formă de deplin rafinament şi care împinge paradoxul din domeniul strict teoretic al definirii dogmelor în acela al moralei practice, adică al vieţii de zi cu zi. 

Sigur, nu e la îndemîna noastră şi nici recomandabil – vorba aceea: să nu faceţi acest lucru acasă –, nu trebuie să luăm asemenea comportamente ca pe un model, ca pe o reţetă de conduită. Citind Viețile Sfinților Nebuni întru Hristos trebuie să înţelegem sensul lor cel mai profund. Așa cum Mimii ne arată că lumea nu este altceva decît o scenă, loc al mîntuirii, „nebunii întru Hristos“ arată că a-ţi purta crucea nu înseamnă a te înscrie în acest mare conformism social, ci înseamnă și a forța mereu graniţele libertăţii.

În concluzie, eu cred că merită să redescoperim şi acest Bizanţ, pentru a ne bucura că descindem din el, adică dintr-o civilizaţie plină de plasticitate metafizică şi cu o totală deschidere spre viaţa liberă a imitării lui Dumnezeu.

Mai multe