Supraviețuirea în criză

24 august 2010   Tema săptămînii

A face rost presupune: a împrumuta, a ciubucări, a vinde diverse, de la ţoale la veselă (lucruri căpătate sau lăsate spre păstrare şi nerevendicate, primite cadou la vreo nuntă, onomastică etc.), a învîrti mici afaceri, de cele mai multe ori prin indermediere, a desfăşura activităţi ilicite încadrabile la mici escrocherii, a face diverse comisioane şi uneori a munci cu ora, dar mai rar. Mai înseamnă a fi acolo cînd alţii fac tranzacţii, a fi în relaţii bune cu cei care le controlează, a performa un soi de lobby primitiv pe lîngă aceşti oameni, a vinde ponturi fără a te implica în acţiunea cu pricina. Uneori camăta mică e o sursă de a face rost.

A face rost e un efort asiduu susţinut. Individului de acest tip nu i se oferă niciodată, dar se pare că e într-o relaţie de complementaritate cu cei care au, cu societatea în ansamblu. Ostap Bender e prin excelenţă figura celui care face rost.

În acest strat social nu atît de marginal pe cît s-ar crede, a face rost e mai apreciat decît un salariu constant. Cel care face rost are conexiuni, e atent la imaginea lui şi prin urmare invidiat de cum arată, are timp berechet, e tipul de consumator al localurilor desuete, dar nu decrepite (zise ca „cele de pe vremea lui Ceaşcă“), are gusturi alese chiar şi cînd nu are bani. E băiatu’ cu rol secund, tipul din background, dar nu din culise, cea mai mare realizare a lui e să devină mîna dreaptă din teren a unui îmbogăţit de talie medie.

Cine face rost are un statut mai înalt decît cine se descurcă. E mai mult decît atît. E arta de a face bani fără să faci nimic, ştiinţa de a-ţi ascunde profilul (pe care nici o corporaţie nu-l ia în seamă), talentul de a trăi pe muchia lui de pe azi-pe mîine, supravieţuitorul prin definiţie.

Dacă a face rost te învesteşte în grad de sergent, descurcatul te duce doar pînă la caporal. La primul conta într-o anumită masură stilul, în acest caz e important doar scopul. Descurcatul e accesibil în principiu tuturor şi în consecinţă reprezintă o formă depersonalizată de a face bani. Rostul presupune respectarea unui set de valori (chiar dacă ad-hoc), aici e permis orice. Aproape orice.

Primul cere cunoştinţe (nivel basic) de self-promotion, descurcăreţii pot folosi în ultimă instanţă chiar şi forţa brută.

A te descurca adună sub umbrela lui micile găinării. De la cele făcute cu zîmbetul pe buze pînă la cele „pe faţă“. Descurcăreţul, dincolo de aparenţe nu e respectat decît de cei din tagma lui. Nu se poartă bine, nu lasă bacşiş, nu are grijă de înfăţişarea lui în cele mai multe din cazuri. Dar atenţie! Nu intră automat în categoria hoţilor, ţeparilor, escrocilor. Da, da, ţepe, dar ţepele lui sînt mici, neglijabile pentru ţeparii de profesie. Mai face cîte o escrocherie, dar e ultimul din turmă.

Are abilitatea de a nu fi prins şi trebuie să-i fie recunoscută. Intră rar în conflict cu autorităţile, ştie să le evite pentru că, dacă excelează în ceva, e tocmai acest aspect: acela de a şti să dea şpagă. La fel de adevărat e că o face cu banii altora. Ar fi perfect pentru acest job, dacă ar fi inventat.

Pe scala supravieţuirii cu orice preţ a căuta e treapta cea mai de jos. E învestirea fără fast. Pe şest. Cine caută e lipsit de mijloace, de resurse, n-are strategie. Caută! e o trimitere în deşert. Caută mai bine! conţine subliminal mesajul eşti lipsit de atenţie, de inteligenţă, de îndemînare, calităţi esenţiale supravieţuirii.

Exista pe vremea lui Ceauşescu o categorie de indivizi care îşi făceau veacul în Cafeneaua Veche de pe Covaci. Oameni care proveneau practic din toate mediile sociale – de la medici la instalatori, economişti, ingineri, constructori şi o grămadă de alţii cu meserii neidentificate. Ceea ce-i anima pe toţi aceştia era gustul pentru ciubuc şi toţi erau, cu mici excepţii, supravieţuitori ai sistemului. Nu vorbim doar de categoria bişniţari, ci de oameni care în principal schimbau informaţii. Despre vînzări de case, maşini, modalităţi de obţinerea vizelor, contacte de unde se puteau procura mărfuri de contrabandă, dar şi carne, cafea, portocale, ulei şi alte produse inexistente pe piaţă. Unii, între două cafele plecau să repare chiuveta sau instalaţia electrică a vreunei cucoane din vecini sau de aiurea. Se întorceau cu ciubucul aferent, cu cîte o sticlă de ţuică sau vin făcut în casă, după caz, şi cu povestea amorului lor deja consumat în acest interval. Era ca un soi de clacă urbană. Veselă, tonică şi cu marele merit de a te face să crezi că trăieşti de fapt alte vremuri. Exista solidaritate între aceşti indivizi, diferenţele culturale sau de educaţie nu se puneau la socoteală şi nimeni nu făcea caz de ele, condiţie esenţială a acestui glasnost ante Gorbaciov. Deşi mulţi nu se cunoşteau, fiecare – odată prins în joc – îi intermedia supravieţuirea celuilalt. Fără îndoială, se ştia de ei, mai mult ca sigur că erau şi securişti infiltraţi, dar asta, în atari condiţii era irelevant.

Spectrul lipsei, al golului era mai puternic ca frica.

Paul Ţanicui este cineast, iar articolul de mai sus este un fragment din cartea sa intitulată Supravieţuirea în criză, care va apărea în curînd la Editura ART.

Foto: Vasile Dorolți

Mai multe