Suporterii de fotbal şi „băieţia“

Fotbalul, pe scurt, de la formele sale medievale (choule sau calcio fiorentino) și pînă astăzi, poartă în spate, pe lîngă un puternic patriotism local, atît din partea celor care-l joacă, cît și din partea celor care-l urmăresc, un soi de marker universal al ideii de masculinitate. Deși atît huliganii, cît și ultrașii sînt intrați profund în postmodernitate și vor purta autoironic mărci de haine cum ar fi „Weekend offender“ sau „Peaceful hooligan“, ideea de masculinitate la care fac apel este una mai degrabă romanțată, care vine dintr-o perioadă în care vorbele lui Bill Shankly stăteau în picioare: „Socialismul, în care cred, înseamnă – fiecare muncind pentru celălalt, fiecare avînd parte din cîștig. E felul în care văd fotbalul, e felul în care văd viața“. O perioadă în care echipa de fotbal reprezenta fabrica, universitatea sau orașul.

Principalul adversar al homosocialității bărbaților de oriunde din lume este transformarea fotbalului, dintr-un sport cu puternice identități ale moravurilor locale ale bărbaților, într-un sport care, odată cu „efeminarea“ culturii pop, este acaparat de industriile de spectacol și de indolentul capital, fiind furat vechiului public, privatizat și cotat la bursă. Totul pentru a scoate profit din popcorn, lenjerie de pat și tricouri cu CR7, de exemplu. Schema este însă mai veche, plictisita clasă de mijloc mai coboară din cînd în cînd spre atracțiile „autentice“ ale săracilor pentru a le împrumuta și transforma definitiv.

Cluburile mari fie încep să se comporte asemenea unor corporații care investesc în propriul brand, fie sînt acaparate, așa cum se-ntîmplă pe la noi, de samsari care, dacă la început au vîndut fabrica clubului pe bucăți, acum o fac și cu echipa de fotbal. Cei alienați de pasiunea pentru propriul sport sînt cel mai adesea bărbații care ori privesc neputincioși cum Poli, Craiova sau Steaua dispar sau sînt clonate, ori, cum se-ntîmplă-n Vest, nu-și permit să plătească 100 de euro pentru un bilet la un meci al favoriților.

Un strălucit academic britanic, Steve Redhead, spune că postcultura sau epoca „post-yuppie“ înseamnă destrămarea barierelor socioculturale: „rock/dance, Est/Vest, Stînga/Dreapta, global/local“ și nu în ultimul rînd – „masculin/feminin“. Tema dispariției este tot mai pronunțată în postmodernism, ceea ce se încearcă este show-ul de dragul show-ului, fotbalul-wrestling, privit obligatoriu la TV.

Pentru contrareacție trebuie să privim spre peluzele stadioanelor. Acolo este adevăratul spectacol. Sute de bărbați organizați comunitar ce iubesc berea și carnavalescul sînt adevărata subversiune la fotbalul-vertigo. Ca să fii unul dintre ei, trebuie să fii „băiat“. Iar „băieția“ este un soi de cod valoric sau o „mentalitate“ care funcționează între ei. Tot din zona etichetei de gen le vin și necazurile cu statul; problema ultrașilor cu autoritatea se trage din afișarea exacerbată a masculinităților. Astfel, problema statului cu suporterii vine cel mai adesea din etalarea din partea acestora a unui performance ultramasculinizat într-un mediu care se vrea hipercontrolat, așa cum sînt stadionul și meciul de fotbal – carnavalesc de sunet și culoare în mijlocul regulilor, al schemelor tactice, al scaunelor numerotate, al arbitrilor etc. Ultrașii răstoarnă inconștient ordinea fixă și „bauhausul“ stadioanelor, transformîndu-le pentru două ore în adevărate spații liminale. Lupta lor simbolică este împotriva americanizării unui sport care nu este un produs difuzat la MTV, ci este  puternic legat de identitate locală și de coduri de onoare.

Pe de altă parte, tot masculinitatea, bat-o vina, e responsabilă pentru ritualizarea violențelor, cel mai des simbolice și rareori fizice între ultrași. Să-l pui pe fugă pe celălalt, să-i renegi „masculinitatea“, nu să-l elimini din „joc“, e scopul lor. Să-i arăți, în ultim stadiu, cine-i mai „băiat“. Ideea de onoare și de „băieție“ este pusă la bătaie într-un joc ritualic la care trebuie să răspunzi performativ. Fotbalul este, așadar, un bun moment de punere în competiție a masculinităților, „lupta“ din teren fiind, în mod ideal, o reflexie a „luptei“ din tribune, ambele legitimîndu-se reciproc.

Fotbalul e printre ultimele refugii ale rezistenței față de pasivitatea spectacolului, iar galeria, prin cîntecele și coregrafiile sale, este creatoare de cultură populară, căci în fond, cum spune Cantona, fotbalul este ultimul spectacol care creează relații sociale deschise și intense. Nimeni nu-i adus cu forța la stadion. Nimeni nu-i obligat să cînte.

Pînă una-alta, pe stadioane, mai mult decît în academii, se luptă cu antiautoritarismul, derapajele establishment-ului sau, pur și simplu, pentru dreptul de a bea o bere lîngă ai tăi, vorba unui steag de gard: „Și tu, ca și mine, vrei liber să zbori“.

Dinu Guțu este dr. în antropologie și autor al cărții Ultimii oameni. Etnografia unei peluze (Tritonic, 2015).

Foto: wikimedia commons