Superstiţiile – o scurtă istorie

4 iunie 2014   Tema săptămînii

Penelopa află că un străin sosit de departe pretinde că l-ar fi cunoscut pe soţul ei. Plină de speranţă, ea spune că e sigură că Ulise se va întoarce şi îi va pedepsi pe aroganţii peţitori care au pus stăpînire pe palatul ei. Chiar după ce Penelopa termină de vorbit, Telemah strănută zgomotos, fapt interpretat ca un semn de bun augur, ca o confirmare că speranţele ei vor fi îndeplinite. Grecii antici credeau că strănutul este un semn favorabil trimis de zei. Iată încă un exemplu: după înfrîngerea mercenarilor greci în Persia („Expediţia celor zece mii’’), în anul 401 î.Hr., Xenofon preia conducerea celor rămaşi în viaţă şi ţine un discurs în care expune mai multe soluţii de a scăpa din situaţia disperată. Tocmai cînd vorbea despre salvarea prin retragerea spre casă, un soldat a strănutat. Reacţia soldaţilor a fost de aprobare unanimă a acestei strategii, considerînd că este un semn salvator trimis de însuşi Zeus.

Şi alte manifestări corporale involuntare aveau semnificaţii premonitorii pentru greci, fiind atribuite intervenţiei unor forţe supranaturale. Zbaterea pleoapei de la ochiul drept anunţa un eveniment fast, iar cea a ochiului stîng – unul nefast. Ţiuitul urechilor – spune Plinius cel Bătrîn – este un semn de avertizare: cineva vorbeşte despre tine. Obişnuim să numim „superstiţii“ credinţe de felul acesta, care au supravieţuit pînă în zilele noastre. Pe cît de răspîndite, pe atît de puţin studiate. La noi, folcloriştii şi etnologii ezită în a le defini. În general, datorită conotaţiei peiorative, antropologii se feresc să utilizeze acest termen, în timp ce folcloriştii americani includ, în sfera lui, tot ceea ce ţine de paranormal şi ocultism: stafii, vampiri, talismane, horoscop, practici orientale, precum fengshui, şi chiar relatările despre întîlniri cu extratereştri. Nu doar definirea, ci şi clasificarea superstiţiilor este aproape imposibilă deoarece, sub umbrela acestui termen, se află un număr nesfîrşit de credinţe, practici, comportamente prezente în toate epocile istorice şi în toate culturile.

Etnologul francez Marcel Mauss consideră că superstiţiile sînt o imensă masă informă, o nebuloasă care pluteşte în jurul credinţelor religioase, precum şi în jurul sateliţilor acestora: magia şi divinaţia. În primul rînd, ele sînt tributare gîndirii magice care stabileşte relaţii cauzale între obiecte şi fenomene fără nici o legătură demonstrabilă unele cu altele. Majoritatea practicilor şi a credinţelor superstiţioase au ca obiect prevestirea sau ghicirea viitorului, convingerea că acesta poate fi influenţat de acţiuni (gesturi, comportamente) apte să provoace consecinţe pozitive sau negative asupra destinului individual. Cu speranţa că hazardul poate fi controlat, se recurge la gesturi ritualizate, la practici ce presupun respectarea strictă a unor prescripţii sau interdicţii. Bazate pe interpretarea semnelor, aceste tehnici, prin care se crede că norocul poate fi atras, iar ghinionul poate fi ţinut la distanţă, au evoluat în timp, după cum şi înţelesurile termenului „superstiţie“ s-au modificat neîncetat din Antichitate pînă în zilele noastre.

În Grecia antică, echivalentul pentru „superstiţie“ era cuvîntul deisidaimonia. Iniţial, însemna atitudine respectuoasă faţă de zei, pietate, dar în secolul al IV-lea î.Hr, capătă o conotaţie peiorativă în scrierile filozofilor desemnînd o teamă obsesivă faţă de zei, manifestată prin practici religioase exagerate. În Caracterele lui Teofrast, găsim un prim portet al superstiţiosului şi o descriere a comportamentelor sale: dacă un şoarece i-a ros sacul cu făină, dă fuga la ghicitor să-i ceară sfatul, apoi îşi purifică locuinţa, convins că este bîntuit de Hecate, zeiţa vrăjilor şi a fantomelor; cînd vede un nebun sau un epileptic, îşi scuipă cu groază în sîn; se spală pe mîini şi se stropeşte cu apă de la templu, apoi umblă toată ziua cu o crenguţă de laur în gură, iar dacă îi iese în cale o nevăstuică, nu pleacă mai departe pînă nu aruncă trei pietre. (Înainte de aducerea pisicii în Europa, grecii îmblînzeau nevăstuici pentru a combate rozătoarele. O vreme, ailouros era cuvîntul ce denumea atît nevăstuica, cît şi pisica.) În Evul Mediu, doar întîlnirea cu o pisică neagră a început să fie considerată purtătoare de ghinion datorită aurei diabolice proiectate asupra acestui animal asociat vrăjitoarelor.

Originea cuvîntului latin superstitio este departe de a fi clarificată. Potrivit lingvistului Émile Benveniste, s-au produs mai multe interferenţe de sens: de la superstare: „a sta deasupra“, adjectivul superstes: martor, supravieţuitor, cel care cunoaşte lucrurile aşa cum s-au petrecut şi superstitiosus, cuvînt care apare în piesele lui Plaut şi la poetul Ennius, cu sensul de ghicitor, profet, vrăjitor, clarvăzător, cel care vede lucrurile care s-au petrecut în trecut sau care se vor petrece în viitor. Filozofii şi scriitorii romani acceptau doar recurgerea la „specialiştii“ în divinaţie, precum augurii şi haruspicii şi dispreţuiau mulţimea şarlatanilor la care alergau naivii. Treptat, termenul superstitio a căpătat o nuanţă peiorativă. Elitele romane distingeau între religio, cultul autentic şi superstitio, formă degradată a religiei, exces ritualistic şi teamă nejustificată de supranatural. Cicero, în Despre natura zeilor, consideră că un om superstiţios este cel care nu cunoaşte adevărata natură a zeilor şi îşi petrece toată ziua rugîndu-se pentru orice şi aducînd neîncetat ofrande. Comportamentul superstiţios era asociat mai ales oamenilor de rînd (vulgus) şi a celor de la ţară (rustici). În timpul Romei imperiale, calificativul superstitio începe să fie aplicat religiei străinilor, îndeosebi religiei creştine, cult nerecunoscut oficial, considerat „superstiţie lipsită de judecată, exagerată“ – după spusele lui Plinius cel Tînăr.

La începuturile Evului Mediu, rolurile se inversează. Creştinismul consideră credinţele religioase ale Antichităţii (şi, în general, toate celelalte religii) drept păgînism şi superstiţie. Sf. Augustin a avut o mare influenţă în conturarea acestei concepţii care echivala superstiţia cu idolatria şi cu forţele demonice. În pofida creştinării, au supravieţuit pînă tîrziu, pretutindeni în Europa, numeroase credinţe, obiceiuri şi practici precreştine. La nivel popular, chiar elementele religiei creştine au fost reinterpretate conform gîndirii magice. Biserica nu a încetat să le condamne drept superstiţii contrare dogmei creştine şi să lupte pentru a le distruge. În secolul al XVIII-lea, ofensiva este preluată de ideologia iluministă, care pune superstiţia pe acelaşi plan cu dogmele religioase, misticismul şi obscurantismul. De data aceasta, nu diavolul se află în spatele superstiţiilor, ci ignoranţa. Superstiţiile sînt incompatibile cu raţiunea, de aceea ele trebuie eliminate.

Şi discursul iluminist românesc, cel al Şcolii Ardelene, a discreditat superstiţiile („credinţele deşarte“), a combătut nenumăratele credinţe şi obiceiuri ţărăneşti, practicile magico-religioase, medicina populară („leacurile băbeşti“), considerate a fi responsabile de starea de înapoiere a românilor. Un inventar al acestora se găseşte în cartea lui Gheorghe Şincai – Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului. Combaterea superstiţiilor „păguboase“ s-a aflat pe agenda de lucru atît a preoţilor, cît şi a intelectualilor laici pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. În paralel, sub influenţa romantismului, aceiaşi intelectuali (mulţi dintre ei preoţi) descoperă folclorul, declanşînd un vast program de culegere a acestuia, inclusiv a credinţelor şi a practicilor magice. Superstiţiile sînt considerate vestigii, curiozităţi, supravieţuiri ale unor vremuri îndepărtate, demne de a fi consemnate. Arthur Gorovei le ordonează alfabetic în masiva sa colecţie – Credinţi şi superstiţii ale poporului român (1915).

Multe dintre acestea fie au dispărut, fie şi-au modificat forma, secularizîndu-se şi pierzîndu-şi semnificaţiile originare (magico-religioase). Astăzi, superstiţiile au un înţeles restrîns: sînt atitudini şi comportamente individuale, de atragere a norocului, a reuşitei, şi mici gesturi de evitare a ghinionului. Mecanismele superstiţiilor se pot reactiva în situaţiile de incertitudine şi de risc: boli, examene, afaceri, competiţii sportive, jocuri de noroc, şofatul etc. Unele au devenit automatisme ale vieţii cotidiene: cîţi dintre noi nu batem în lemn, în timpul unei conversaţii, chiar dacă nu credem în eficacitatea gestului? Un eveniment petrecut în timpul vieţii, o serie de coincidenţe pot da un conţinut propriu unei superstiţii (haina, numărul, obiectul norocos). Cu toţii avem micile superstiţii personale, dezvoltăm intoleranţă la hazard şi ne place să credem că nimic nu este întîmplător. Tocmai am strănutat! Precis e un semn că trebuie să închei articolul.

Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. 

Mai multe