Sunetul clasic al tehnologiei de ultimă oră
„Într-un moment de neatenție, am prezis despre concerte că, peste un secol, nu vor mai exista în forma pe care o știm noi astăzi, pentru că funcția lor va fi integral preluată de media electronică. Mie nu mi s-a părut că această declarație este o afirmație radicală în mod deosebit. Eu am privit o ca pe un adevăr evident și, în orice caz, ca pe un efect colateral al dezvoltărilor din era electronică. Și totuși, nici o altă declarație a mea nu a fost mai mult citată și mai intens disputată“, scria, la începutul anilor 1980, unul dintre pianiștii despre care toată lumea admite că a avut geniu, Glenn Gould. Nu a trebuit să treacă un secol. Astăzi, tehnologia duce concertele în afara sălilor în care au loc în condiții audio-video, adesea, superioare celor disponibile cuiva care asistă „pe viu“. Dau un singur exemplu: un spectator al unui concert din cadrul Festivalului Enescu, aflat în Sala Palatului în sectoarele J sau M ori pe ultimele rînduri de la balcon, ori în lojele mai îndepărtate de scenă, aude și vede cu mult mai precar decît altul care primește o transmisie HD în apartamentul lui. Aceasta este o realitate. Sigur că sala de concert are mirajul ei, ritualul ei social și atmosfera ei imposibil de reprodus într-o locuință, dar condițiile de audiție sînt, nu în puține cazuri, mult îmbunătățite dacă intervine, între artist și spectator, tehnologia.
Gould era un mare entuziast al rolului pe care tehnologia îl joacă în muzică. De pildă, susținea puternic superioritatea înregistrărilor de studio față de concertele live. În studio, artistul găsește liniște, se poate concentra, poate reveni asupra unor pasaje care nu i-au ieșit de la bun început așa cum a vrut – nici unul dintre aceste răgazuri nu îi este la îndemînă în concert. În opoziție cu el, Sergiu Celibidache, un geniu de aceeași anvergură, dar cu concepții total opuse, pleda dimpotrivă: înregistrarea trădează muzica, sunetul înregistrat este o blasfemie, muzica se naște, irepetabil, doar în sala de concert. Ba chiar, într-un elan filozofic care l-a ținut o viață întreagă, Celibidache elaborase teoria că sunetul este tridimensional și că, înregistrat, oricît de curat, devine bidimensional – tehnologia distruge una dintre dimensiunile sunetului. Dincolo de această dispută de la distanță (Celibidache și Gould nu au polemizat niciodată direct, deși ar fi putut, pentru că au fost perfect contemporani), nu putem să nu notăm o realitate: muzica este, astăzi, de neconceput în afara tehnolgiei. În acest context, apare o nouă generație de muzicieni. Tinerii care termină Conservatorul în secolul XXI nu mai pot fi artiști adevărați decît dacă se aliază cu tehnologia. La rîndul ei, tehnologia a găsit în artă o onorantă provocare. Tehnologia face o reverență artei și, generoasă, înțelege să o susțină nu doar pentru că arta este o necesitate pentru toată lumea, ci pentru că arta, la rîndul ei, stimulează tehnologia. Arta cere tehnologiei tot mai mult!
Sîntem, încă, o civilizație care simte o corespondență adîncă între avansul tehnologic și tinerețe. Prezentăm în acest Dosar cinci tineri interpreţi de top. Pare că tehnologia de ultimă oră este destinată să fie la îndemîna tinerilor și ceva mai dificil de asimilat de către cei mai în vîrstă. Tinerețea circulă prin circuitele oricărei tehnologii. Și, dacă facem puțină liniște, s-ar putea să auzim că tensiunea acestei circulații sună clasic, foarte clasic, atît de clasic încît ajunge să fie, în fiecare moment, chiar muzica de ultimă oră…
Ilustraţie de Ion BARBU