Sunete şi spaţii
● Les quatre cents coups / Cele 400 de lovituri (Franța, 1959) de François Truffaut
În scena finală din Les quatre cents coups / Cele 400 de lovituri de François Truffaut, protagonistul Antoine Doinel (Jean-Pierre Léaud), care e urmărit pînă atunci în cîteva momente din viața sa de pînă atunci (cu peripețiile sale, problemele cu familia și școala, prietenii săi), e prins într-un joc de fotbal. Peste imaginea jocului de fotbal care are loc între băieți, pe fundalul sonor se aud vocile celorlalți jucători din echipă, care strigă pentru că tocmai a fost dată o minge în afară și, peste ele, fluierul arbitrului, pentru ca, ceva mai încet, să se audă niște păsări aflate mai în depărtare, din spațiul natural care înconjură terenul. Antoine Doinel fuge în afara terenului după minge, o aruncă înapoi și alege să nu se mai întoarcă, trecînd dincolo de gard, în celebra scenă a fugii sale care se prelungește pînă la ajungerea lui pe țărmul mării. Depărtarea sa de terenul de unde a scăpat e arătată, dar sunetul diegetic de fluier care se estompează treptat și care se transformă în ciripitul din ce în ce mai puternic de păsări accentuează ceea ce văzuserăm deja, sporește senzația de eliberare. Ceva mai devreme, același personaj și un prieten de aceeași vîrstă sînt surprinși alergînd cu o mașină de scris furată și dînd peste un pîlc de porumbei care își iau zborul (de data aceasta, imaginea și sunetul se suprapun), speriați de apariția neașteptată a celor doi copii care aleargă venind înspre ei. Și într-un caz, și în altul, sunetul joacă un rol important – nu vedem doar imaginea unor păsări, experiența noastră ca spectatori e modelată și de felul în care ele se aud – de ciripitul sau de fîlfîitul de aripi.
● The Birds / Păsările (SUA, 1963) de Alfred Hitchcock
Discutînd despre stabilirea unor legături dintre ceea ce se vede și ceea ce se aude într-un film, ca și despre ambiguitatea pe care sunetul poate să o provoace într-un film, criticul Jonathan Rosenbaum amintește, într-un articol intitulat „Sound Thinking“, de crearea efectelor de horror în The Birds / Păsările lui Hitchcock prin același sunet al zborului. Dacă, în Psycho, imaginea păsărilor era statică (era vorba despre imaginea unor păsări împăiate din încăpere și de sugestia unor nume de păsări aplicată personajelor), în Păsările, Hitchcock va folosi circa 1000 de păsări adevărate (și doar cîteva mecanice), pe care coordonatorul Ray Berwick, care avea experiența anterioară a lucrului cu păsările la Birdman of Alcatraz de John Frankenheimer, Charles Crichton, le va scoate din ou și le va crește și pe care le va momi cu mîncare în spatele camerei pentru a le face să zboare înspre ea. Pentru obținerea efectelor vizuale dorite, Hitchcock îl va coopta pentru caracteristici cît mai realiste pe creatorul de animații și efecte speciale Ub Iwerks, cocreator al lui Mickey Mouse împreună cu Walt Disney. Din punct de vedere al sunetului, va elimina muzica și va adăuga efecte speciale sonore pentru a construi un soundtrack plin de zgomote cît mai apropiate, dar și intensificate, de cele scoase de niște păsări adevărate. Atenția excesivă acordată lor e explicată de Hitchcock prin faptul că ele sînt protagonistul (colectiv) al filmului său. Crearea unui efect care să funcționeze ca un semnal de alarmă pentru spectator prin zgomotul de aripi ale unui papagal suprapus peste silueta unui bărbat va fi prezentă și în Citizen Kane / Cetățeanul Kane al lui Orson Welles.
● Amour / Iubire (Austria-Franța-Germania, 2012) de Michael Haneke
O variantă a păsărilor filmate în mod realist, cu o nuanță alegorică, apare în Amour / Iubire al lui Michael Haneke, unde Georges (Louis Trintignant), un bărbat în vîrstă care își îngrijește soția bolnavă, Anne (Emmanuelle Riva), descoperă un porumbel care pătrunde (ca un intrus, dacă luăm în considerare filmele sale anterioare) în apartamentul liniștit al celor doi. Legăturile sugestive se lasă create cu ușurință prin felul în care Haneke construiește spațiul apartamentului, ca un loc al încercării de protecție a unor valori importante pentru personaje. Anne fusese profesoară de pian și, cu ocazia unei vizite a unui fost elev (Alexandre Tharaud) și a unei fantezii de-a soțului care și-o amintește cîntînd, ne facem o idee asupra importanței sale în viața lor. Celelalte personaje sînt și ele intruși în acest spațiu. O infirmieră se dovedește a fi neprofesionistă și e concediată, iar fiica celor doi (Isabelle Huppert), care ar fi trebuit să aparțină spațiului, e percepută și ea ca o străină de locul celor doi. În acest context, alături de cel al bolii descrise în detalii naturaliste, fiziologice, al degradării corporale, prezența păsării, pătrunderea ei în casă, creează un contrast, ca și faptul că, în final, bărbatul o scoate afară, pe fereastră.
Ancuța Proca este critic de film.