Sună bine, dar nu se verifică – Mioriţa şi „romanul naţional“ politic

Să recapitulăm puțin „romanul național“ al României moderne: pe de o parte avem trei șefi de stat alungați de pe tron (Alexandru Ioan Cuza, Carol al II-lea și Mihai I – este drept, ultimul n-a fost alungat de români, ci de o forță de ocupație străină), la care se mai pot adăuga domnitorul Carol I, care în primii ani de domnie dorea să plece el însuși, aproape convins că nu o să se înțeleagă în veci cu românii (și care, se prea poate, ar fi fost alungat la rîndul lui dacă în războiul franco-prusac din 1870 ar fi învins francezii, și nu prusacii), după cum se poate adăuga penultimul președinte, Traian Băsescu, care a trecut, în cele din urmă șifonat, prin două tentative de demitere – o demitere despre care s-a mai vorbit (cu un temei discutabil) inclusiv în februarie a.c., în legătură cu actualul șef de stat.

Pe de altă parte, avem în ultima sută de ani alți doi conducători care au murit executați prin împușcare: Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu. Desigur, dincolo de acest sfîrșit relativ similar există multe diferențe între cei doi – de exemplu, e limpede că decizia executării lui Antonescu a fost luată la Moscova (deși sînt unii care mai cred că la fel au stat lucrurile și în cazul lui Ceaușescu) dar, una peste alta, merită să medităm dacă nu cumva sfîrșitul lui Antonescu ar fi fost același chiar și dacă ar fi fost, prin absurd, judecat în 1945 de către americani. Este de sperat ca nici unul dintre actualii și viitorii șefi de stat să nu mai ajungă în fața unui pluton de execuție, dar fapt este că primul președinte al României redemocratizate, Ion Iliescu, este acum într-un proces (în legătură cu morții Revoluției din 1989), după cum ideea unui proces pare a atîrna, de cîțiva ani, ca o sabie a lui Damocles, deasupra aceluiași ex-președinte Băsescu (pe recurente motive de corupție, se spune). Dacă extindem aria morților violente și dincolo de cercul redus al conducătorilor de stat, mulțimea crește vertiginos: Barbu Catargiu (prim-ministru în funcție), Ion Gh. Duca (prim-ministru în funcție), Armand Călinescu (prim-ministru în funcție), Nicolae Iorga (fost prim-ministru), Corneliu Zelea Codreanu (viitor prim-ministru, sperau oamenii lui), plus alți numeroși oameni politici asasinați de legionari, alți numeroși oameni politici asasinați de comuniști (precum Iuliu Maniu, Constantin „Dinu“ I.C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu etc.), la care, de ce nu, mai putem adăuga pe fostul premier Adrian Năstase, care în 2004 era unul dintre cei mai puternici oameni din stat (și candida la președinție) pentru ca opt ani mai tîrziu să fie „ucis“ politic printr un proces de corupție (prilej cu care, se pare, a trecut și la doi centimetri de o sinucidere propriu-zisă).

La toate acestea mai adăugați relativ desele lovituri de stat (unele reușite, altele nu – 1866, 1870, 1941, 1944, 1947, 1989), mai multe răscoale și revolte țărănești (1866, 1907, plus altele, multe, locale și mușamalizate de autorități, în primul deceniu al cooperativizării comuniste a agriculturii), unele revolte muncitorești foarte reale (1918, 1929-’33, 1987), unele revolte civice (vezi octombrie 1945, vezi ianuarie 2012, vezi noiembrie 2015, vezi februarie anul acesta), precum și cîteva „revoluții“, unele reale, altele doar revendicate (1848 – revoluția burgheză, 1866 – revoluția „monstruoasei coaliții“, 1870 – „revoluția de la Ploiești“, 1941 – „revoluția legionară“, 1989 etc.).

Fiecare țară, cum se știe, are un „roman național“ – povestea autoasumată și autocreată a propriei sale istorii, în culori măgulitoare cel mai adesea, în care adevărul este mereu în urma legendei. Faptele, evenimentele și personajele de mai sus sînt, desigur, diferite între ele, fiecare merită propria sa analiză, iar factorii interni s-au împletit mereu cu cei externi. Dar întrebarea rămîne: cît de „mioritic“ este, așadar, acest peisaj politic al României moderne?

Destul de puțin, în opinia mea.

Există încă și probabil vor mai fi și în viitor români care vor crede/spune că ciobanul mioritic sîntem noi toți, că „mămăliga nu explodează“ (așa cum se spunea la începutul anului 1989 – pentru ca la finalul aceluiași an să fim singura țară ieșită din comunism cu multe victime umane și cu sînge pe un perete de la Tîrgoviște). S-ar zice, deci, că Istoria noastră nu-l prea confirmă pe ciobanul mioritic.

Mult mai adevărat, mi se pare, e faptul că românii, în realitate, sînt efectiv greu de condus. Inventivi, imaginativi (cînd e vorba despre interesul propriu) și individualiști, neîncrezători în stat și suspicioși față de orice autoritate, românii, pentru a fi disciplinați, trebuie mai întîi speriați bine (e ceea ce au făcut comuniștii, după 1946 – dar nici măcar comuniștii n-au reușit cu totul, din fericire, iar ultimul „rezistent din munți“ a fost prins, dacă nu mă înșel, pe la începutul anilor ’60, în munții Banatului).

În fine, apropo de ciobanul mioritic: unii vor spune că nu degeaba în baladă ciobănașul pasiv este cel moldovean. La fel credea și Dumitru Drăghicescu (sociolog de formație și oltean prin naștere): în Din psihologia poporului român, el spune că oltenii sînt cei mai revoluționari dintre români, în timp ce moldovenii-s cei mai pasivi. Prima ediție a cărții sale apărea în 1907. În chiar anul în care ultima mare răscoală țărănească a Europei pleca – ghici de unde? – fix din Moldova și, în decurs de cîteva luni, urma să aprindă țara toată (y compris Oltenia).

Miorița rămîne, desigur, o superbă baladă, cu mai multe lecturi posibile. Dar eu unul nu aș paria pe placiditatea predictibilă a „spațiului mioritic“, atunci cînd e vorba de politică. 

Adrian Cioroianu este istoric.

Foto: D. Dwyer, flickr