Subvenţia

Un public pe bază de abonament e un public îngrozitor. Este, aproape inevitabil, ursuz. De ce? A fost tîrît afară din casă. Abonaţii nu sînt nişte oameni care să meargă de bunăvoie la teatru, deşi ar putea fi, dar în circumstanţe diferite; ei sînt vînători de chilipiruri cărora li s-a vîndut un chilipir. „Şase spectacole la preţ de cinci“ suna a idee bună la momentul respectiv, dar, în realitate, funcţionează la fel cu „mănînci cît te ţine burta“, unde singurul mod în care poţi fi sigur că n-ai dat banii degeaba este să mănînci pînă ţi se face rău. „Mănînci cît te ţine burta“ sună ca un îndemn: „Haide!“ şi, pe măsură ce clientul de restaurant mănîncă mai departe, el îşi dă seama de acest lucru şi fiecare îmbucătură care-l aduce mai aproape de saţietate îi aminteşte că a fost păcălit.

„Şase reprezentaţii la preţ de cinci“ constituie o răsplată pentru chilipirgiul şmecher, cînd trimite cecul, dar devine pedeapsă cînd se apropie vremea să se prezinte la sediul teatrului. Pentru că el, înainte, ieşea din casă şi mergea la teatru însufleţit de un anumit imbold – să vadă ce mai era nou şi clamat (de presă sau, şi mai bine, de prietenii săi) ca fiind obligatoriu de văzut. Această pornire spre aventură a fost şi este partea încîntătoare a vieţii teatrale. (...)

O serie de spectacole cu abonament este, de fapt, un pact încheiat cu diavolul. Angajaţilor din teatru le asigură banii de chirie, dar, deşi îi fereşte de risc, îi privează de satisfacţia unui public real, emoţionat, viu.

Tot aşa funcţionează şi subvenţia guvernamentală. Banii sînt buni şi bineveniţi; dorinţa teatrului de a deveni independent e un imbold semnificativ pe drumul spre succesul teatral, necesitatea de a deveni independent este un imbold inestimabil. Şi atunci, de ce să nu primească teatrul bani de la guvern? (...) Fondurile revin, logic, organizaţiilor artistice care au un istoric de succes artistic (subiectiv) şi de longevitate (obiectiv). Aşadar, fondurile nu vin, în general, nu pot să vină în momentele de cea mai reală necesitate, în perioadele iniţiale de viaţă productivă ale individului sau ale organizaţiei. Ele par să vină, dacă vin, chiar în preajma momentului cînd organismul nu mai are nevoie de ele – adică în momentul în care începe să devină viabil, adică „prea tîrziu“. 

(David Mamet, Teatrul, Editura Curtea Veche, 2013, traducere de Monica Bottez)