(Sub)ansambluri cognitive

Jean-Pierre Warnier este un antropolog francez care, în siajul lui Marcel Mauss și Michel Foucault, oferă o bază pentru o teorie a subiectului, printr-o regîndire a înseși relației dintre subiect și obiecte. Warnier plasează obiectele (cultura materială) în centrul acestei teorii și în relația lor cu corpul – adică cu subiectul. Mediatorii dintre obiecte și subiect sînt „conductele de mișcare”, un termen pe care autorul îl preferă „sintezei corpului” a lui Mauss. 

„Sinteza corporală” sau „conductele de mișcare” se referă la integrarea mișcărilor necesare pentru a opera sau utiliza orice obiect; acesta nu este întotdeauna un proces conștient, dar este omniprezent în raportul dinamic pe care corpul îl are cu lumea materială înconjurătoare și cu el însuși. „În ambele cazuri [conducte de mișcare vs. sinteză – nota mea] avem de-a face cu același fenomen, și anume cunoașterea capacității subiectului de a memora sau integra conducte de mișcare perfect adaptate la dinamica relației cu obiectele și cu mediul înconjurător – conducte, adică ansamblul de acțiuni de mișcare finalizate” (Matière à Penser, p. 10 – traducerea mea).

De fapt, tocmai această dinamică este cea care îl interesează pe Warnier, din două motive principale: în primul rînd, fiindcă autorul are posibilitatea de a trece în revistă teoriile antropologice privind evoluția umană, și în al doilea rînd, datorită relevanței pe care accesul la obiecte și utilizarea acestora o are pentru formarea subiectului poziționat social. Cu alte cuvinte, puterea și ordinea socială apar din interacțiunea corp-cultură materială, în timp ce „subiectul” se află într-o permanentă producție și nu preexistă ca un actant individualizat. 

Cu siguranță, această prăbușire a distincției subiect/obiect are implicații multiple, multe dintre ele discutate pe larg într-o diversitate de domenii academice, de la antropologie la știință și epistemologie. Cel mai important este faptul că subminează edificiul cartezian al modernității și ordinea socio-culturală pe care acesta o impune, punînd sub semnul întrebării ipoteza sa fundamentală: aceea că individul există ca o entitate gînditoare neîncarnată care poate lua în posesie lumea înconjurătoare, începînd cu corpul său. Felul în care ne raportăm la Inteligența Artificială (IA) se bazează pe această viziune, iar IA este văzută de susținătorii tehno-optimismului ca o entitate gînditoare posibil mai bună, deoarece e virtuală, lipsită de corp: subiectul perfect, perfect obiectiv, deoarece tot ceea ce se află în afara sa este, prin definiție, un obiect al privirii sale codificatoare. Există un paradox în interiorul însuși al domeniului IA și există o dispută și acolo. O parte dintre reprezentanții domeniului sînt puternic cartezieni, imaginîndu-și că IA este doar o chestiune de codificare și digitalizare, iar inteligența generală poate fi obținută în așa-numitul spațiu virtual. Dar rețelele neuronale și progresul lor au readus în discuție problema dificilă a inteligenței fără corp – iar constructorii de Inteligență Artificială înțeleg acest lucru. Deoarece imită creierul, rețelele neuronale sînt considerate a fi soluția posibilă pentru a ajunge la această formă ideală de inteligență. Dar, odată deschisă această conversație în domeniu, corpul se strecoară din nou în discuție. Iată-l pe Yann LeCun, șeful departamentului de Inteligență Artificială de la Meta, vorbind despre asta: „În general, tehnologia actuală a Inteligenței Artificiale este vorbăreață și cerebrală: se poticnește la granițele fizicului. Orice adolescent poate învăța să conducă o mașină în douăzeci de ore de practică, aproape fără nici o supraveghere”, mi-a spus LeCun. „Orice pisică poate sări pe o serie de piese de mobilier și ajunge în vîrful unui raft. Nu avem în prezent nici un sistem de Inteligență Artificială care să poată face astfel de lucruri, cu excepția mașinilor care se conduc singure” – iar acestea sînt „supra-inginerizate”, necesitînd „cartografierea întregului oraș, sute de ingineri, sute de mii de ore de pregătire”. Rezolvarea problemelor de intuiție fizică „va fi marea provocare a următorului deceniu”, a declarat LeCun. Cu toate acestea, ideea de bază este simplă: „dacă neuronii o pot face, atunci și rețelele neuronale o pot face”  https://www.newyorker.com/magazine/2023/11/20/geoffrey-hinton-profile-ai.

Ceea ce lipsește din acest citat (și din acest tip de gîndire) este faptul că rețelele neuronale biologice fac parte dintr-un sistem mai mare, deschis, corpul, care la rîndul său face parte dintr-un ecosistem deschis mai mare, și așa mai departe.

Pentru a aspira cu adevărat la o inteligență (artificială) generală, rețelele neuronale artificiale ar trebui să sară din limitele închise ale rețelei și din gîndirea închisă proiectată asupra lor, și anume: că pot fi un subiect perfect cunoscător și bine delimitat într-o lume obiectivată pe care ar putea-o astfel cunoaște (în mod abstract).

Există o implicație specifică a regîndirii distincției subiect/obiect în termeni de subiectivare care elimină precedența subiectului (gînditor, individual): înțelegerea antropologică și fenomenologică a materiei conștiinței, sau ceea ce LeCun numește „intuiție fizică”. Teoria subiectivării propusă de Warnier implică faptul că trupul este o parte integratoare a procesului de gîndire. Chiar subtitlul cărții sale este Omul care gîndește cu degetele. Prin avansarea conceptului de conducte de mișcare, Warnier explică atît procesul continuu de subiectivare în relație cu cultura materială, cît și procesul de gîndire ca fenomen emergent din interacțiunea dintre corpul uman – ca subiect în devenire – și lumea înconjurătoare. 

Dar ce se întîmplă cu alte corpuri? Vor genera ele „alte minți”? Peter Godfrey-Smith este sigur de acest lucru și susține în mod convingător că o bio-morfologie radical diferită, precum cea a cefalopodelor, modelează forme de conștiință și minți radical diferite. Filosoful australian a studiat îndeaproape caracatițele și a construit argumentul că conștiința și gîndirea unor corpuri radical diferite se dezvoltă în mod divergent și reflectă această diferență pînă la punctul de a fi de nerecunoscut. Dacă acceptăm mai ușor faptul că primatele și, într-o anumită măsură, orice mamifere sînt inteligente, o facem pentru că au corpuri relativ similare cu al nostru, care generează potențial minți similare. Această recunoaștere are loc la nivel subconștient. În schimb, ansambluri de corpuri și minți precum cele ale cefalopodelor prezintă o diferență prea mare față de noi pentru a le recunoaște ca fiind inteligente la prima vedere. În plus, există și diferența dintre mediul de acțiune și cel de dezvoltare, adică devenirea minții. Adîncurile oceanului oferă o interfață complet diferită între corpul gînditor și mediul înconjurător, modelînd percepții diferite de cele ale oamenilor nu numai datorită diferențelor anatomo-fiziologice, ci și datorită calității spațiului de imersiune. Și a timpului. Cine face scufundări știe că, odată ajuns sub mare, întregul univers al sentimentelor se schimbă, inclusiv percepția timpului. Nu este doar o chestiune de speculație să afirmăm că timpul nu numai că este perceput diferit, dar capătă și un alt sens la organismele care trăiesc perpetuu sub mare – acceptînd o altă înțelegere a „sensului” decît cea a „ceva” atribuit de subiectul preexistent care are sens. Acest lucru ridică imediat întrebarea: este vorba de corpul singur sau de corpuri împreună? Există doar corpuri umane sau orice fel de corp, inclusiv cele tehnologice?

Abordînd aceste întrebări, ne putem îndepărta și mai mult de corpul care gîndește, spre corpul gîndirii, iar acesta este poate un mod diferit de a defini ideea de subiectivare: procesul continuu din care apare gîndirea, cuprinzînd sistemul de obiecte și mediul care înconjoară subiectul în devenire. Din această concepție se naște întrebarea: cine acționează? Ce este atunci „acțiunea” (agency), acea capacitate pe care o atribuim în mod tradițional subiectului individual? Teoria Actor Network Theory (ANT) avansează ideea că acțiunea este distribuită între ceea ce noi considerăm în mod tradițional ca fiind subiecții și lumea materială. Aceasta din urmă gîndește, determinînd condițiile materiale din care apare gîndirea. Subiectul conștient de sine este creat și actualizat în mod constant în momentul în care gîndirea este exprimată (prin cuvinte sau acțiuni), însă tocmai această emergență a gîndirii din sistem este cea care creează subiectul, care nu exista neapărat în această formă înainte de proces. Unul dintre susținătorii binecunoscuți ai acestei teorii este Bruno Latour, ale cărui lucrări au influențat diverse domenii, de la antropologia politică la gîndirea economică.  

O carte recentă cuprinzătoare pe aceste teme, de fapt o meditație practică asupra multor posibilități ale conștiinței și ale minții, este Feluri de A Fi. Animale, plante, mașini: Căutarea inteligenței planetare de James Bridle. Cartea este plină de povești și exemple de multiple tipuri de ansambluri cognitive, de la mucegaiuri care creează hărți în Japonia la broaște țestoase mecanice sau cursuri de apă calculatoare. Unul dintre cele mai importante argumente ale cărții este cel referitor la metafora computațională care impregnează gîndirea actuală despre lume: că lumea funcționează ca un computer. Această metaforă este, bineînțeles, permisă de prevalența tehnologiei de astăzi și de recenta proliferare a limbajului care le înconjoară.  Bridle întoarce argumentul pe dos: computerele sînt ca orice altceva în lume. Ele fac parte din ea, fac parte din ansambluri cognitive, și nu sînt entități super-cognitive (reale sau imaginare). Ele pot amplifica procesul de gîndire și fac parte din ea, împreună cu oamenii și cu mediul pe care l-am creat pentru învățarea lor. Dar ele nu sînt subiecți monadici care pot înțelege o lume obiectuală, obiectivată și, prin urmare, obiectivă. Nici noi nu sîntem. Și pentru că sînt asemenea lumii, ele prezintă limitările acesteia.

Pentru a conchide, grăbit de altfel de limita spațială, căutarea inteligenței de alte feluri decît cea umană începe cu acceptarea faptului că inteligența este un fenomen emergent al asamblărilor și dezasamblărilor de elemente organice și anorganice, un fel de fenomen emergent și cîteodată întîmplător al acestor atașamente și detașări… Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor. Ceea ce rămîne însă important este cum valorizăm viața, mai ales dacă acceptăm că cogniția este un atribut mai general decît cel al conglomeratului holobiotic uman.

(fragment din cartea cu titlul provizoriu Artificial? În mod natural, în curs de apariție la editura Springer Nature)

Alec Bălășescu este antropolog, autor al volumelor Paris Elegant, Teheran Incitant, Voioasa expunere a ordinii mondiale și Într-o zi, orașul. Predă la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada și este cofondator al Re-Genera Group.