Sub acoperire

- argument -

Meseria de spion stă sub semnul paradoxului: există multe cărţi şi filme din care publicul crede că a înţeles „despre ce e vorba“, dar nu se vorbeşte mai deloc despre realitatea ei cotidiană. Nici nu se poate. E pusă sub semnul secretului. În plus, în România tranziţiei aproape orice discuţie pe această temă a fost marcată de trecutul recent (percepţia publică fiind dominată de „băieţii cu ochi albaştri“ care săvîrşeau abuzuri în vremea dictaturii) sau a eşuat în senzaţionalism.

Şi totuşi, pe lîngă faptul că e foarte veche, e o meserie practicată peste tot. Nici un stat nu se poate lipsi de serviciile de informaţii. Iar dincolo de studiile geopolitice, strategice, de cărţile docte scrise de specialişti în domeniu, într-un limbaj tehnic, profesia aceasta e făcută de nişte oameni. Aşa că, fără să ne intereseze nici dezvăluirile senzaţionale, nici studiile „macro“ pe probleme de securitate, am încercat să aflăm mai multe despre dimensiunea umană, intelectuală şi culturală a meseriei de spion. Am stat de vorbă cu doi spioni de la Serviciul de Informaţii Externe şi cu doi oameni aflaţi în poziţie de comandă la aceeaşi instituţie. Cea mai mare parte a acestui dosar reprezintă o sinteză a unor lungi convorbiri cu aceştia. Nu le apar numele, evident – ar încălca legea dacă şi le-ar face publice. Dar, în cazul de faţă, identitatea lor chiar e nerelevantă: am vrut să transcriem în aceste pagini cît mai multe detalii despre realitatea de toate zilele a acestei meserii, pentru a o confrunta cu stereotipiile şi legendele despre spioni care domină imaginarul public.

Am adăugat ceva despre filmele de gen – căci ele le dau oamenilor sentimentul că ştiu cîte ceva despre spionaj, dar tot ele furnizează mai toate clişeele aflate în circulaţie în legătură cu ce fac şi cum sînt spionii. Plus o sinteză despre arta spionajului – din Antichitate pînă mai ieri. Plus un articol al unui fiu de fost spion, care nu şi-a cunoscut tatăl, despre dilemele morale ale copiilor care întreabă zilnic „tati, ce-ai făcut azi la birou?“ şi sînt minţiţi ani la rînd. Pentru că „tati“ e sub acoperire.

Oficial, discursul despre oamenii din serviciile secrete insistă pe patriotism, pe sacrificiu, pe sentimentul datoriei. E corect – chiar dacă adesea limbajul e sec şi lemnos. Neoficial, meseria aceasta complicată şi misterioasă presupune nişte oameni cu o structură complexă, care nu pot vorbi despre ei înşişi, nu pot deveni celebri. Decît, eventual, la mulţi ani după ce au murit; sau – culmea! – dacă au trădat şi devin „cazuri“ mediatice. Dar acestea sînt excepţii. Cei mai mulţi îşi fac treaba în deplin anonimat. Miza acestui dosar este de a afla, atît cît se poate, despre normalitatea existenţei lor.