Street Art pe zidurile orașului

Zidurile sînt delimitări fizice sau imateriale pe care oamenii le-au inventat din necesitate, numai ca apoi să urmărească cu orice preț să le dărîme, să le depășească, să le „transfigureze“.

Cine nu-și amintește de zidurile ce-nușii, monotone, urîte, dărăpănate sau de a dreptul moarte, care desfigurau ora-șele românești de dinainte de decembrie 1989? Și cine nu-și amintește extraordinarul sentiment de eliberare pe care nu doar oamenii din Europa de Est, ci din lumea întreagă l-au avut cînd Zidul Berlinului a fost dărîmat în noiembrie 1991?

Ce s-a întîmplat după aceea pentru ziduri a fost o adevărată explozie în lanț. Nu mă refer la materialele de construcție, din ce în ce mai transparente, mai sofisticate, care au ușurat ponderea concretă și vizuală a zidurilor în structura noilor clădiri răsărite ca ciupercile de oțel și de sticlă în centrul marilor și micilor localități de la noi și de pretutindeni. Mă refer la faptul că zidurile au devenit un loc de manifestare intempestivă/surprinzătoare a libertății – de gest și de expresie – a indivizilor în spațiul public. Zidurile au devenit suprafața predilectă a multor anonimi de a-și manifesta emanciparea față de frica de autoritate, față de deciziile puterii politice, față de ce se cade și ce nu se cade, față de propriile lor conformisme.

Asta explică de ce, de la finele anilor 1990 încoace, orașele românești mari sînt pline de tag-uri, de semnături și mîzgăleli de dimensiuni mari și mici în toate culorile, plasate pe cele mai neașteptate suporturi – de la ziduri și pereți la acoperișuri, țevi de scurgere, capace de canal etc., dar și tramvaie, troleibuze, autobuze, chioșcuri de ziare și stații de metrou. E forma sălbatică, impulsivă, prin care indivizii – mai ales adolescenți și tineri, mai ales bărbați – își exhibă nevoia (psihică? hormonală?) de atac la ordinea stabilită, de exprimare de sine, de luare în posesie a unui loc/spațiu care nu le aparține, de descărcare a unei agresivități astfel sublimate „estetic“.

Trebuie să recunoaștem, zidurile cenușii și adeseori delabrate de dinainte au „înflorit“ sălbatic sub ploaia colorată a desenelor anonime care apar pe suprafețele nou văruite, pînă la cele mai neașteptate înălțimi, uluindu-ne și iritîndu-ne deopotrivă. Nu de puține ori este vorba de o formă de barbarie, căci tag-urile și forma lor mai elaborată, graffiti-urile, atentează la integritatea unor bunuri private (locuințele) și la funcționalitatea spațiului public (al tuturor).

Dar tocmai spațiul public a devenit miza cea mare, importantă, vitală, a unor astfel de manifestări. Față de închiderea autoritar controlată de dinainte, democrația ca „societate deschisă“ vine cu provocarea de a accepta o structură mult mai laxă a socialului, de a îngădui o exprimare de sine, individuală și colectivă, mult mai diversificată, mai neîngrădită și mai vie. Tag-urile și graffiti-urile merg mînă în mînă cu manifestațiile fără lider pentru diverse cauze, sau/și cu lozincile trăsnite sau proiecțiile video pe clădiri, inventate de participanți anonimi.

Că spațiul public e o miză capitală a acestor forme de expresie vizuală a inde-pen-denței de atitudine față de politic și social o demonstrează istoria apariției acestui „gen vizual“ în modernitate. Sigur, graffiti-uri au existat de cînd lumea, de cînd primii oameni și-au zgîriat numele sau însemnele pe diverși pereți (de caverne, de temple, de biserici etc.). Dar o formă modernă și mai elaborată a acestora a apărut în New York City în anii 1960, s-a maturizat în anii 1970, pentru a deveni o modă culturală în anii 1980 (care au văzut trenuri întregi de metrou pictate ca niște tablouri în serie). În paralel, sau în rezonanță cu muzica punk și diverse fenomene culturale underground, practicat individual (anonim) sau de grupuri (bande) de tineri din suburbii, graffiti art a fost finalmente acceptat, recunoscut de establishment-ul artistic american și a dat chiar și cîteva vedete, precum Keith Haring și Jean-Michel Basquiat.

Inițial o formă de „guerilla art“ (o artă sălbatică împotriva statu quo-ului artistic și a preeminenței muzeelor și galeriilor de artă), graffiti art a ajuns, din anii 1990 încoace, o modă internațională, care „însemnează“ mai mult sau mai puțin elaborat suprafețele libere din marile orașe ale lumii. Există tehnici diverse de lucru, care diferențiază imaginile produse – de la spray la stencil (șablon), colaje cu afișe și stickere etc. Există niveluri diferite de artisticitate, de la simple mîzgălituri și semnături enigmatice la compoziții foarte elaborate, adevărate picturi de mari dimensiuni. Există grade diferite de legalitate a acestor „intervenții stradale“, de la cele total ilegale la cele comandate de instituții publice sau persoane private. Și există țeluri diferite ale acestor forme de „artă publică independentă“, de la simpla descărcare gestuală egoistă/narcisistă/resentimentară la decorarea abilă a unor suprafețe construite spre a da valoare / a reabilita un spațiu public, și pînă la transmiterea unui mesaj clar politic. Este cazul celebrului Bansky, un artist englez care-și păstrează anonimitatea și care produce graffiti-uri inteligente și „haioase“ (cu trompe-l’œil-uri ingenioase), prin care atinge puncte sensibile ale situației politice internaționale – drept care imaginile lui au fost reproduse în cele mai diverse orașe ale lumii.

Astăzi vorbim mai mult de street art decît de graffiti, ca să înglobăm subgenuri ca neon-graffiti, post-graffiti, dar și instalații sculpturale temporare, acțiuni punctuale, postere de mari dimensiuni etc., produse în același regim, care privește mereu și mereu spațiul public, pe care îl „punctează“ fie negativ (prin refolosire, squatare), fie pozitiv (prin gentrificare). Și dacă legislația ar face ordine în această chestiune, toată lumea ar avea de cîștigat.

Și cine spune că românii au rămas mai prejos în această privință se înșală. O vizită pe jos prin București și prin alte orașe mari ale României – Cluj, Timișoara, Sibiu, Iași, Brașov – sau o cercetare pe Internet demonstrează contrariul. Există lucrări remarcabile pe străzile Bucureștiului pentru cine are ochi să vadă (https://theoccasionaltraveller.com/street-art-bucharest/). Există artiști deja cunoscuți ai acestui gen nou, dar din ce în ce mai vizibil: Pisica Pătrată (aka lui Alexandru Ciubotaru), Obie Platon, Irlo, Kero Zen, Aitch, Last, Spesh, Lumin, Ortaku, Saddo, și grupuri precum NOM Crew sau Street Damage Crew; toți lucrează local și internațional. Există festivalurile Street Delivery în capitală și Amural Festival în Brașov. Există chiar și o Bibliotecă de graffiti & street art la Urban Collectors pe Internet. Toate acestea vă pot convinge că stilul internațional al acestui gen invaziv – marcat de un eclectism în care se regăsesc elemente din jocurile video și ilustrația de carte, din arta decorativă și designul industrial, în culori intense și în compoziții încărcate și ingenioase – e prezent cu brio și la noi.

Adio, ziduri cenușii (Zidul Berlinului, cît a mai rămas, e pictat dintr-un capăt în altul). Bun venit, pereți „deconstruiți“, „sublimați“, deveniți ferestre uriașe către lumea de mîine. 

Magda Cârneci este poetă și critic de artă.

Foto: wikimedia commons, Zidul Berlinului