Straturi de ipocrizie

10 ianuarie 2024   Tema săptămînii

Ipocrizia e una dintre puținele atitudini omenești cu care nu mi-e deloc ușor să mă împac. Probabil că sînt prea rigidă ca să înțeleg presupusele virtuți pînă și ale acelei ipocrizii considerate îndeobște „bună”. Aceea care, din adîncul ocean al ipocriziei, nu reprezintă decît primul și aparent cel mai inofensiv strat. Ca atunci cînd te arăți plin de optimism și faci planuri de viitor în fața cuiva pe care îl știi bolnav incurabil. Sau ca atunci cînd negi cu vehemență că tu îi cumperi cadourile de Moș Crăciun copilului care a cam început să se prindă. Teoretic, pot să consimt că acest tip de ipocrizie e omenește justificabilă, dar practic nu-mi intră deloc în cap că e OK să-mi arog superioritatea de a decide eu cît anume are dreptul să știe o altă ființă umană dintr-un adevăr care o privește direct. O să îmi spuneți că deja bat cîmpii, încă din primele rînduri, fiindcă nu se poate compara situația adultului aflat în fața morții cu aceea a unui copil care descoperă inexistența lui Moș Crăciun. Ba se poate, credeți-mă! Descoperirea că Moș Crăciun nu există – și, ca atare, că n-are rost să te bazezi pe minuni – e la fel de importantă pentru un copil pe cît e, la vîrsta adultă, conștientizarea iminenței propriului sfîrșit. E vorba, pe fond, de două momente esențiale, care definesc și cuprind întreaga condiție umană: acceptarea vieții și acceptarea morții. Și atunci cum să-și permită altcineva să hotărască pentru mine dacă sînt sau nu pregătit să devin om deplin? 

De fapt, aceasta este una dintre principalele caracteristici ale ipocriziei: ea se naște de obicei exact în acele puncte în care omul sau societatea nu prea au chef să admită că au ajuns. În acele momente în care refuzăm să credem că ar cam fi nevoie să luăm o decizie, să avem o reacție, să ne confruntăm cu o limită. Altfel spus, ipocrizia e, pur și simplu, o rezultantă – și o proiecție – a lașității omenești.

Asta se vede cel mai bine în cel de-al doilea strat al ipocriziei, cel intermediar, mai puțin „soft” decît primul, dar și mult mai puțin inocent. E totuși stratul cel mai larg răspîndit în zilele noastre – sau poate în toate timpurile, cine știe? În coconul lui, omul își clădește un cuib al siguranței de sine. E locul (imaginar) din care te poți minți liniștit pe tine, trimițînd la plimbare pe toți inoportunii care îți atrag atenția că undeva, în proximitatea ta, există o problemă ce ar trebui remediată. Sau pe toți băgăcioșii care îți șoptesc că nu e chiar totul în regulă în viața ta, că ar trebui să te privești în oglindă cu mai mult realism, să încetezi să mai negi. Sau, pur și simplu, pe toți pesimiștii care țin morțiș să-ți umple capul de gînduri negative după ce tu ai decis că trăiești cea mai frumoasă aventură în cea mai bună dintre lumile posibile. E, pe scurt, locul în care te poți simți puternic și „asumat”, la butoanele propriei vieți, deși, dacă l-ai părăsi măcar pentru cîteva secunde, ți-ai da seama că nu e deloc așa și că viața ta și-a pierdut de mult pînă și ultimul buton. În locul acesta, din fericire, nu le faci rău în primul rînd celorlalți, ci preponderent ție. Și, pînă la urmă, cine te-ar putea învinovăți că ai ales lașitatea dacă așa crezi tu, că ai ales? Cel mult poți fi privit cu compasiune – sau cu superioritate, după caz – de restul semenilor, care cred că ei sînt mai breji decît tine, dar, în realitate, în cele mai multe dintre cazuri, nu sînt deloc mai breji.

Lucrurile se schimbă însă în mod dramatic în stratul cel mai de sus, acela al ipocriziei „elevate”. Aici te ciocnești de aerul rarefiat în care se scaldă cei ce se jură că nu fură, deși i-ai prins cu rața-n gură, cei care te povățuiesc condescendent să faci ce zice popa, nu ce face popa, cei care, în numele unor credințe interpretate strîmb, îți neagă dreptul de a te bucura de firescul vieții, în vreme ce ei înșiși se dedau fără remușcări celor mai obscene capricii, sau cei care îți explică pe un ton superior că adevărații pasionați muncesc gratis, în vreme ce ei strîng milioane din munca ta prost plătită. Aici lucrurile nu mai stau la fel de seren, căci ipocrizia de la acest nivel nu mai e doar o chestiune de comoditate personală. În consecință, acest strat al ipocriziei e locul din care pornesc, de regulă, revoluțiile. Și tot aici se naște primul – și cel mai important – paradox al ipocriziei: anume că o practicăm cu zel din motive de confort personal, dar, dacă o împingem prea departe, ajunge să scoată din confort imensa majoritate a societății. De fapt, e logic: te poți preface că totul e minunat în cea mai bună dintre lumile posibile doar pînă cînd lumea ta minunată e împinsă la extincție de ideea altcuiva despre ce înseamnă o lume minunată. Dincolo de această limită, doar celor lipsiți de instinctul de conservare le mai dă mîna să se mai prefacă. 

Ipocrizia mai are însă o trăsătură caracteristică: nu doar că își conține în sine negarea, dar poate renaște din propria-i cenușă, ca pasărea Phoenix. Cei care azi se revoltă împotriva marii ipocrizii o fac, cel mai adesea, în numele prezervării micilor lor ipocrizii personale. Sau, aproape la fel de frecvent, purtați de vraja altei mari ipocrizii ce le apare în acel moment drept o alternativă dezirabilă. Astfel, omenirea trăiește din miraj în miraj și, implicit, din ipocrizie în ipocrizie, iar asta nu se întîmplă de ieri, de alaltăieri, ci de mii de ani.

Desigur, tot de mii de ani, apar cînd și cînd în istorie și oameni suficient de puternici pentru a-și suporta propria luciditate. Și, fiindcă ei personal nu au nevoie de cîrja ipocriziei, uneori își permit să le întindă oglinda adevărului nemediat și celorlalți semeni ai lor. Ei bine, aceasta e cea mai scurtă cale pentru a fi exclus dintre oameni. Așa că, dacă nu țin totuși să trăiască în rol de paria la marginea societății, dacă nu se simt neapărat atinși de aripa eroismului (sau a nebuniei), nici măcar cei mai lucizi dintre oameni nu-și permit luxul de a nu fi ipocriți, măcar din cînd în cînd. Vae victis!

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.

Mai multe